Șobolanul care vede auzind


Șobolanul care vede auzind
Foto: en.wikipedia.org

Șobolanul care vede auzind

În Sahara trăiește un mic rozător nocturn, Meriones crassus. Deși deșerturile sunt sărăcite de „repere” geografice, acest soi de șobolan reușește să-și găsească adăpostul, chiar dacă s-a îndepărtat 3-4 km de acesta.

S-a constatat că mirosul său este slab, iar văzul nesemnificativ. Deci nici văzul, nici mirosul nu-i servesc la orientare. Cercetătorul francez F. Petter a emis, în anul 1968, o ipoteză interesantă, confirmată zece ani mai târziu prin cercetări amănunțite.

Meriones s-ar ghida după zgomotele și sunetele cu semnificații fundamentale în „convorbirile” unor specii, codificându-le ca repere spațiale. Acest tipar comportamental este, în bună masură, instinctiv, dar implică o importanță componentă de „învățare” prin experiența individuală.

Bulele timpanice hipertrofiate ale acestui șobolan permit receptarea de la mari distanțe și adesea simultană a unor stimuli sonori și au o structură – încă puțin studiată – care permite transformarea unor ultrasunete în sunete și separarea semnalelor semnificative de zgomotele și ultrasunetele parazite.

Recent, bioniștii au luat în studiu acest sistem de orientare spațială cu ajutorul reperelor sonore semnificative, pentru a pune la îndemâna orbilor o „ureche” văzătoare.

Ideea de a ajuta orbii este ceva mai veche și ea pornește tot de la un criteriu de bionică: găsirea modelului uman pentru radarul liliecilor. J. Linvill a construit, în anul 1964, un aparat bazat pe vibrații. Fotocelulele care lunecă peste un text tipărit, atunci când trec peste locurile întunecate, imprimă o vibrație unor cristale piezoelectrice, așezate după o mostră dată.

Aceste cristale pot fi pipăite cu mâna și, astfel, se pot citi 20 de cuvinte pe minut. Un grup de cercetători englezi a pus, în anul 1969, la punct un aparat pentru orbi, bazat pe principiile ecoului. „Sondor”-ul (așa se numește aparatul) emite un sunet ascuțit, la limita frecvenței audibile, de 16 000 Hz.

Orbul – al cărui auz, în lipsa văzului, este cu mult mai dezvoltat, prin compensație – învață destul de repede să se călăuzească după variațiile de sunete reflectate de diferitele obstacole pe care este capabil să le localizeze de departe. Dar sistemul este imperfect, deoarece zgomotele străzii fac să intervină un prea mare număr de paraziți de frecvente audibile.

O soluție propusă (și încă nerealizată) este folosirea ultrasunetelor. Pe ecranele sondelor acustice moderne semnalul sonor este transformat într-un spot. Dacă omul ar putea să aprecieze fizic semnalul, sistemul sau nervos ar fi poate capabil să se adapteze acestui nou mod de percepere.

Din acel moment, orbii ar putea să identifice obiectele și obstacolele tot după caracterul sunetului reflectat, dar transformat de data aceasta în semnal electronic și solicitând direct sistemul nervos, fără a trece prin organele obișnuite ale percepției: ochii și urechile.

Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris

persoane au considerat acest articol util. Dacă ți-a fost de ajutor, te rog să lași un vot.
%d blogeri au apreciat: