Viața în preajma vulcanilor

Viața în preajma vulcanilor

Prin combinația de lavă roșie fierbinte, gaze toxice și cenușă sufocantă, erupțiile vulcanice pot fi fenomene mortale. Oamenii continuă însă să trăiască pe versantele vulcanilor, în pofida pericolelor.

Acest lucru se întâmplă pentru că solul vulcanic este adesea fertil, iar erupțiile pot fi rare și la intervale mari, dând falsa impresie de siguranță. Consecințele acestui fapt pot fi dezastruoase. În 1902, când vulcanul activ Montagne Pelée de pe insula Martinica din Caraibe a erupt, o nuée ardente a curs cu viteză pe versantul muntelui și a înconjurat portul San Pierre.

Au murit peste 29.000 de oameni. Singurul supraviețuitor a fost un prizonier dintr-o celulă aflată sub pământ. În anul 79 d.Hr., o erupție similară a muntelui Vezuviu a acoperit orașele romane Boscoreale, Herculaneum, Pompei și Stabiae cu cenușă și noroi.

Este posibil să fie anticipate cel puțin anumite erupții, prin monitorizarea gazelor vulcanice și măsurarea modificării gravitației pe măsură ce lava topită se ridică în interiorul vulcanului. Uneori, se umflă întregul munte.

Când muntele St. Helens (Sf. Elena) din Washington, Statele Unite, a început să se umfle în 1980, majoritatea locuitorilor au fost evacuați înainte ca muntelui să-i explodeze vârful. O enormă alunecare de teren a dus la vale o parte din vulcan, eliberând lava topită, aflată sub presiune.

După aceea, lava a explodat în lateral și în sus. Explozia a aruncat în aer aproape un kilometru cub de rocă și a doborât arborii pe o distanță de 30 de kilometri.