Teoria unităţii Oceanului Mondial în geografia antică
Teoria unităţii Oceanului Mondial în geografia antică
O realizare foarte importantă a geografiei antice a fost teoria care susţinea că există un Ocean Mondial unic şi nemărginit. Această teorie s-a precizat cu cel puţin două secole înainte de era noastră.
Încă Eratostene spunea: „Dacă vastitatea Mării Atlantice nu ne-ar împiedica, am putea merge cu corăbiile din Iberia (Spania) în India, pe acelaşi cerc paralel” (Strabon, I, 4, § 6). Această teorie a fost exprimată într-o formă simplă şi totodată poetică de către Poseidonios: „… Este limpede că pământul locuit e înconjurat de ocean. Acesta nu are în jur nici o fâşie de uscat, ci se întinde pe un spaţiu nemărginit şi nimic nu-i turbură apele” (Strabon, III, 3, § 5).
Strabon însuşi (mort în anul 20 e.n.) este de aceeaşi părere: „…Pretutindeni unde omul a putut să ajungă la marginea Pământului el a dat de o mare pe care o numim ocean… Navigatorii au ocolit regiunea răsăriteană [a Pământului] locuită de indieni şi pe cea apuseană… la fel ca şi cea mai mare parte a pământurilor din sud şi nord. Restul întinderilor inaccesibile până acum pentru corăbiile noastre… este neînsemnat dacă îl comparăm cu distanţa accesibilă pentru noi.
E puţin probabil ca bazinul Atlanticului să fie compus din două mări, despărţite… prin istmuri înguste care ar împiedica navigaţia în jur. Este mult mai aproape de adevăr că el curge într-un singur bazin neîntrerupt, căci cei care s-au hotărât să ocolească pământul şi apoi s-au întors afirmă că înaintarea nu a fost împiedicată de un continent care le-ar fi stat în cale şi nu i-ar fi lăsat să meargă mai departe, ci numai de lipsa de alimente şi de faptul că ţinuturile nu erau locuite, dar că marea era liberă pentru navigaţie ca şi până atunci” (I, 1, § 8).
După Strabon, teoria unităţii Oceanului Mondial a fost susţinută pe la mijlocul secolului I e.n. de Pomponius Mela, originar din Spania. În cartea „De situ orbis” („Despre alcătuirea pământului”) el scria că amândouă oceanele — cel de apus şi cel de răsărit — se leagă la nord prin Oceanele Britanic şi Scitic, iar la sud prin Marea Etiopiei, Marea Roşie şi Oceanul Indian.
Acestea din urmă separă o anumită parte a uscatului — Europa, Asia şi Africa — de ipoteticul continent din sud locuit de antihtoni („cei de dincolo”), care, de asemenea, este înconjurat din toate părţile de apă.
Dar cu aproximativ 100 de ani mai târziu, „Geografia” lui Ptolemeu nu ştie şi nu vrea să ştie de existenţa oceanului la nordul şi răsăritul Asiei şi a oceanului din sudul „Etiopiei”. De aceea, pe harta lumii alcătuită după Ptolemeu (adică pe reconstituirile făcute de cartografii din secolele XV—XX), Asia se întinde la infinit spre nord şi nord-est, iar Africa, spre sud.
În extremul sud, Asia de sud-est este legată printr-o fâşie ipotetică de uscat de Africa răsăriteană, iar Oceanul Indian se transformă într-un lac imens, închis din toate părţile.
În Evul Mediu — inclusiv în epoca Renaşterii — Ptolemeu era considerat de majoritatea covârşitoare a învăţaţilor drept autoritate supremă în materie de geografie. Dacă mersul descoperirilor geografice ar fi atârnat de ei, aceşti învăţaţi s-ar fi opus la orice expediţie maritimă care urmărea găsirea unei căi între oceane.
Dar, din fericire, oamenii politici din epoca marilor descoperiri, care finanţau expediţii maritime complet absurde din punct de vedere „ştiinţific” şi care îşi propuneau sarcini de „neîndeplinit”, nu ţineau seamă de autoritatea ştiinţifică recunoscută dacă acţiunea, chiar riscantă, le promitea mari profituri.
Navigatorii portughezi de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea au infirmat de două ori, în practică, „teoria continentală” a lui Ptolemeu, ocolind mai întâi Africa de sud, apoi Asia de sud-est şi descoperind drumul direct din Oceanul Atlantic în Oceanele Indian şi Pacific. Prima expediţie în jurul lumii făcută de Magelan a constituit o dovadă strălucită a unităţii Oceanului Mondial.
Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici – Teoria unităţii Oceanului Mondial în geografia antică
