Călători şi geografi arabi în secolele IX—XIII

Călători şi geografi arabi în secolele IX—XIII

Negustorii arabi navigau pe toate mările Lumii vechi, în afară de cele nordice, şi cutreierau Asia tropicală, ţările subtropicale şi ţările din zona temperată — Europa răsăriteană şi Asia centrală. Ei pătrundeau în ţările africane situate la sud de Sahara şi treceau peste ecuator.

Datorită comerţului lor foarte dezvoltat, arabii au dat lumii medievale în secolele IX—XIV o serie de călători şi geografi remarcabili.

Europa apuseană a ajuns să cunoască cea mai mare parte a Asiei tocmai prin geografii arabi din evul mediu. Ei au furnizat primele informaţii despre regiunile din interiorul peninsulei Arabia, au îmbogăţit cunoştinţele moştenite de la autorii antici despre Iran, India (până la extremitatea ei sudică) şi Asia centrală.

Ei cunoşteau marile podişuri din Asia centrală şi au fost primii care au furnizat Occidentului date destul de precise despre China de nord („Hitai”) şi China de sud („Cin”), despre Indochina şi peninsula Malaia. Ei ştiau de existenţa Indoneziei — a Sumatrei, Javei şi a altor insule mai îndepărtate. Partea cea mai mare a Asiei de nord însă a rămas pentru ei o „Ţară a Beznei”.

Tot geografii arabi sunt primii oare au furnizat europenilor ştiri despre ţările tropicale din Africa de răsărit până la Mozambic inclusiv şi despre Madagascar.

Călători şi geografi arabi în secolele IX—XIII

Prima dintre culegerile de cunoştinţe geografice ale arabilor care au ajuns până la noi a fost întocmită pe la mijlocul secolului al IX-lea de persanul Ibn Hordadbeh, în lucrarea sa „Cartea drumurilor şi a statelor”.

El însuşi a călătorit puţin, dar, profitând de poziţia pe care o avea la curtea califului din Bagdad, a strâns şi a prelucrat o mulţime de rapoarte ale funcţionarilor şi negustorilor arabi despre ţările asiatice până la China şi despre căile comerciale arabe. Sunt valoroase de asemenea informaţiile furnizate de ei despre ruşi şi despre alţi slavi răsăriteni.

La hotarul dintre secolele IX—X a călătorit prin Asia anterioară şi Europa răsăriteană persanul Ibn Rusta (uneori numit Ibn Dasta). El a întocmit o expunere populară de geografie intitulată „Cartea comorilor”. Până la noi n-au ajuns decât ultima parte (a 7-a) a acestei cărţi care cuprinde, printre altele, date preţioase despre popoarele din Europa de răsărit.

Aceste date au fost îmbogăţite de Ibn Fadlan, membru al unei solii arabe trimisă la bulgarii de pe Volga (anii 921—922). Solia a străbătut podişul Iranului, a trecut prin Buhara şi Horezm, a traversat platoul pustiu Ustiurt şi câmpia de lângă marea Caspică şi a ajuns pe cursul mijlociu al Volgăi în apropiere de gurile Kamei, în capitala bulgarilor de pe Volga (mai târziu — Marele Bolgar).

Ibn Fadhlan a scris cartea „Călătorie pe Volga”, care este unul dintre izvoarele cele mai importante în legătură cu istoria medievală a regiunilor de pe Volga şi de dincolo de Volga.

Dintre călătorii din prima jumătate a secolului al X-lea se distinge Masudi (mort în Egipt în anul 956), istoric şi geograf. Au ajuns până la noi două cărţi ale sale: „Păşunile de aur şi minele de diamante” şi „Comunicări şi observaţii”, care cuprind materiale bogate despre natura, istoria şi etnografia ţărilor vizitate de el.

El a fost în toate ţările din Orientul apropiat şi mijlociu, Asia centrală, Caucaz şi Europa de răsărit, iar spre sud, în Africa orientală până la Madagascar inclusiv. El cunoştea destul de bine Java şi China, dar e discutabil dacă a fost acolo personal sau a cules doar informaţii de la oamenii care au călătorit mult în acele locuri.

Noţiunile geografice generale ale lui Masudi s-au format sub influenţa lui Ptolemeu. Dar referindu-se la experienţa navigatorilor arabi care au călătorit pe toate mările asiatice din China până în Egipt, el se îndoieşte dacă Ptolemeu şi alţi „filozofi” au dreptate când consideră „marea Abisiniei” (Oceanul Indian) drept un lac închis: „Am constatat că navigatorii de pe mări… dintre sirafieni (iranieni din sud) şi omani sunt de cele mai multe ori de altă părere în privinţa mării Abisiniei decât filozofii… Ei [căpitanii] spun că în unele locuri ea nu are capăt” (sublinierea noastră — I. M.).

Pe la mijlocul secolului al X-lea a călătorit prin ţările din Orientul apropiat, Asia centrală şi India, Istachri care, pe baza observaţiilor sale personale şi a materialelor literare, a scris „Cartea climelor” (în jurul anului 952).

Într-un oraş de pe fluviul Ind, Istachri s-a întâlnit cu un contemporan al său mai tânăr, Ibn Haukal, şi a fost uimit de amploarea călătoriilor făcute de acesta: el vizitase toate ţările musulmane din Spania şi Africa de nord-vest până în India. Istachri l-a rugat pe tânărul călător să completeze „Cartea climelor” cu observaţiile sale asupra ţărilor apusene şi Ibn Haukal a făcut acest lucru în lucrarea „Căi şi regate” (anul 977), în care a descris şi un număr de mari oraşe comerciale de pe ţărmurile golfului Persic şi de pe coasta de nord-est a mării Arabiei. El a descris ţările cele mai populate şi mai dezvoltate din Asia de apus şi centrală.

Un elev al lui Istachri a fost arabul Mukaddsi (sau Makdisi) din Palestina, care a călătorit timp de 20 de ani prin Asia anterioară şi Africa de nord. De asemenea, el a navigat mult pe mare. Potrivit relatărilor sale, el a străbătut numai în Oceanul Indian „aproximativ 2.000 de farsahi” (vreo 11.500 km) şi a adunat date cu privire la condiţiile de navigaţie direct de la corăbieri. Influenţa lui Istachri s-a oglindit şi în titlul cărţii lui Mukaddasi: „Cel mai bun îndreptar pentru cunoaşterea climelor”.

Învăţatul enciclopedist Biruni (ainii 972—1048) din Horezm a fost şi cel mai mare geograf din secolul al X-lea. În timpul călătoriilor lungi, pe care adesea era nevoit să le facă, el a studiat podişul Iranului şi cea mai mare parte a Asiei centrale. Fiind obligat să-l însoţească pe sultanul afgan Mahmud Gaznevi, cuceritorul Horezmului, în timpul expediţiilor sale prădalnice în Puinjab, Biruni a strâns acolo materiale bogate despre cultura şi viaţa indienilor pe oare, împreună cu observaţiile sale personale, le-a pus la baza unei mari lucrări despre India.

În lucrarea sa de geografie generală intitulată „Kanon Masuda” el a inclus descrieri ale ţărilor pe oare le cunoscuse.

În secolul al XII-lea, unul dintre geografii cei mai remarcabili a fost Idrisi (1100 — 1166); el era probabil berber de origine (s-a născut la Ceuta). Pe la mijlocul secolului al XII-lea el a trăit la curtea regelui normand al Siciliei, Roger al II-lea.

Regele era mare amator de tot felul de noutăţi geografice şi invita adesea la curtea sa învăţaţi şi negustori străini; de la ei a adunat, în parte, Idrisi materiale pentru lucrarea sa „Recreaţii geografice”. Idrisi a călătorit puţin, dar a strâns o mulţime de material literar care completa povestirile oaspeţilor regelui Roger, în special în ceea ce priveşte Africa şi Asia centrală.

Idrisi a întocmit două hărţi ale lumii: una circulară şi una pătrată pe 70 de foi, în care a inclus datele geografice obţinute de la autorii din antichitate şi din evul mediu. Dar el a adunat nu numai cunoştinţele, ci şi greşelile predecesorilor săi. La el contururile continentelor sunt chiar mai deformate decât la Ptolemeu. Pe hărţile lui, ca şi pe ale celorlalţi cartografi arabi (până în secolul al XV-lea), nu există o reţea gradată.

Cunoştinţele arabilor în domeniul geografiei au fost sintetizate în primul pătrar al secolului al XIII-lea în „Dicţionarul geografic” — apărut în mai multe volume — al lui Iakut (1179—1229). El era de origine „rum” (adică grec din Bizanţ), dar nu era creştin, ci musulman.

La întocmirea dicţionarului său, Iakut a folosit nu numai materialele autorilor mahomedani, dar şi pe cele antice, precum şi pe cele ale scriitorilor creştini din Bizanţ. El însuşi cunoştea bine din observaţii personale ţările din partea de răsărit a bazinului mării Mediterane, Iranul (între altele el a făcut o ascensiune pe muntele Demavend) şi Asia centrală.

El a trăit mulţi ani în Vechiul Merv şi a cules o parte din materialele pentru dicţionare chiar din bibliotecile acestui mare centru cultural din Asia centrală.

Dintre geografii arabi din secolul al XIII-lea trebuie să-l menţionăm şi pe Ibn al Vardi, autorul cărţii „Mărgăritarele minunilor” şi al unui mapamond. Acesta din urmă reprezintă un oarecare progres în comparaţie cu mapamondul lui Idrisi. Contururile Europei sunt la el mai exacte.

El cunoaşte mai bine decât Idrisi Asia de sud şi sud-est, deşi nici cunoştinţele lui nu sunt prea precise şi complete (în lucrarea sa el dă Indiei mult mai puţină atenţie decât ţărilor arabe). El cunoaşte Africa mult mai bine decât Idrisi; conturul fantezist al Africii de sud-est nu mai umple aproape întreaga emisferă sudică, ca în hărţile lui Idrisi.

În acest articol considerăm printre geografii şi călătorii arabi şi pe cei originari din ţările nearabe, dar care scriau în limba arabă.

Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici – Călători şi geografi arabi în secolele IX—XIII