Călătoria peste trei mări a lui Afanasy Nikitin
Călătoria peste trei mări a lui Afanasy Nikitin
În 1466, şahul Şirvanului — ţară situată pe ţărmul apusean al mării Caspice — a trimis soli la Ivan al III-lea, marele cneaz al Moscovei. Când solii din Şirvan au plecat înapoi, li s-au alăturat câţiva negustori ruşi şi câţiva negustori din Buhara.
Printre ruşi se afla şi negustorul Afanasy Nikitin din Tver. El a echipat două corăbii şi s-a alăturat caravanei de vase comerciale care pornise în jos pe Volga. În regiunea gurilor Volgăi, caravana a fost atacată de tătarii din Astrahan, care au jefuit-o.
Cu acest prilej au pierit corăbiile şi aproape toată averea lui Nikitin. N-au scăpat decât două corăbii: una din Buhara, pe care s-a îmbarcat Afanasy, şi a doua — rusească. Corabia din Buhara pe care se afla Nikitin a ajuns cu bine la Derbent.
Corabia rusească, însă, a fost aruncată de furtună pe ţărmul de nord-vest al mării Caspice şi toţi cei ce se aflau pe ea au fost prinşi de kaitaci, supuşi ai şahului din Şirvan, şi aduşi la Şemaha, unde sosise atunci şi Nikitin.
Toţi ruşii au cerut să fie trimişi în patrie sub pază, dar şahul a refuzat, zicând că sunt prea numeroşi. „Şi, izbucnind în plâns, au plecat care încotro — spune Nikitin în însemnările sale „Călătorie peste trei mări” — şi cei care mai aveau ceva avere în Rusia au plecat într-acolo, iar cei care aveau acolo datorii s-au dus încotro vedeau cu ochii..
Nikitin „era dator”, adică luase mărfuri pe datorie; în patrie îl aştepta închisoarea sau robia; de aceea, el a hotărât să încerce să facă negoţ în ţări străine. Din Baku, „unde arde focul nestins”, Nikitin a plecat în regiunea iraniană Mazandaran, situată în sudul mării Caspice.
Acolo a rămas timp de opt luni, apoi a trecut lanţul de munţi Elburs şi a străbătut Iranul spre sud. Nikitin călătorea fără grabă, rămânând uneori câte o lună întreagă într-un oraş.
Într-unul din oraşele iraniene el a auzit că în India caii de rasă sunt foarte scumpi şi că acolo se pot cumpăra ieftin mărfuri preţioase care ar putea fi vândute în Rusia. El a luat hotărârea să plece în India şi s-a îndreptat spre golful Persic (abătându-se, de altfel, mereu din drum), spre „Hormus” (Ormuz).
După ce a cumpărat un armăsar de rasă, Nikitin s-a îmbarcat pe o corabie indiană care se îndrepta cu o herghelie de cai, prin Mascat (Oman), Diu şi marele port comercial Cambay (din nord-vestul peninsulei India), spre portul Dabhol. În acea vreme seţinea acolo un mare târg de cai la care se adunau geambaşi din ţările arabe, Iran, Asia centrală şi Etiopia.
Nikitin n-a izbutit să vândă avantajos armăsarul nici la Dabhol şi nici în portul Chaul, situat mai la nord. De aceea, el a pornit peste Gaţii de vest în interiorul ţării, la două sute de verste de mare, în oraşul Jurmar.
El a stat acolo două luni şi a plecat cu armăsarul său mai departe, la patru sute de verste, la Bidar (care astăzi se află în statul Haiderabad), în capitala Industanului musulman, „un oraş mare cu mulţi locuitori”.
Nikitin descrie alaiurile pompoase ale sultanului local şi curtea acestuia înconjurată de ziduri cu şapte porţi. Străinii nu erau lăsaţi să intre înăuntru; Nikitin povesteşte, după spusele altora, despre curtea sultanului, arătând că ea „este foarte frumoasă, pretutindeni sunt sculpturi şi aur şi până şi ultima piatră este încrustată şi foarte frumos împodobită cu aur”.
Nikitin nu se lasă însă orbit de acest fast; el vede în jur mizeria înspăimântătoare căreia alţi călători europeni din evul mediu nu-i dădeau atenţie: „…Oamenii de la sate sunt foarte săraci, iar boierii sunt bogaţi şi luxoşi; ei sunt purtaţi în lectici de argint…”
Nikitin vorbeşte şi despre duşmănia dintre hinduşi şi musulmani („cu păgânii nu mănâncă şi nu beau”), precum şi despre împărţirea hinduşilor în caste („în India sunt optzeci şi patru de credinţe”); de asemenea, el remarcă deosebirile dintre modul de trai şi hrana diferitelor caste.
După ce a petrecut la Bidar aproape un an, Nikitin a plecat la Vijaianagar (pe atunci capitala unui stat puternic din sudul Indiei), situat pe râul Tungabhadra, afluent din dreapta al Kistanului. El a vizitat oraşul sfânt Parvat, aflat pe malul drept al Kistanului şi a fost şi la minele de diamante de la Raichur, situate în apropiere.
Nikitin a rămas dezamăgit de rezultatele călătoriei sale: „Câinii de păgâni m-au înşelat; ei vorbeau despre o mulţime de mărfuri, dar am văzut că nu există nimic pentru pământul nostru… Piperul şi vopseaua sunt ieftine. Unii aduc marfa pe mare, iar alţii nu plătesc vamă pentru ea.
Dar pe noi nu ne vor lăsa s-o ducem fără vamă. Iar vama e scumpă şi pe mare sunt mulţi tâlhari”. În India, Afanasy a petrecut mai bine de doi ani. El a vizitat şi câteva oraşe de pe coasta de vest a Indiei, precum şi o serie de oraşe din podişul Decanului.
În însemnările sale, el dă informaţii scurte, dar, în general, demne de crezare, despre câteva aşezări pe care nu le-a vizitat personal. El cunoaşte Ceylonul, despre care spune că este o ţară bogată în pietre preţioase, mirodenii şi elefanţi.
El ştie, de asemenea, de „un port destul de mare” din Indochina de vest, Pegu (la gurile fluviului Irawadi), unde trăiesc „dervişi indieni” (călugări budişti), care fac negoţ cu pietre preţioase şi cu obiecte de porţelan din „Cin şi Macin” (China).
Făcându-i-se dor de patrie, Nikitin porneşte înapoi în 1472. El descrie foarte pe scurt acest drum. S-a îmbarcat la Dabhol şi a plătit pentru drumul până la Ormuz doi galbeni. «Şi am călătorit pe „tava” (corabie de construcţie primitivă) timp de o lună pe mare şi nu am văzut nimic, iar abia în a doua lună am văzut munţii Etiopiei… şi am stat în Ţara Etiopiei cinci zile.
Din voia Domnului nu s-a întâmplat nimic rău. Am dat etiopienilor mult orez, piper şi grâne şi de aceea ei n-au jefuit corabia. De acolo am plutit douăsprezece zile până la Mascat…» E greu de admis, aşa cum fac unii comentatori ai lui Nikitin, că prin „munţii Etiopiei” el înţelege „ţărmul muntos al Etiopiei” (Abisiniei), adică ţărmul nordic înalt al peninsulei Somalia.
E puţin probabil ca în acest caz vasul să fi putut ajunge în douăsprezece zile la Mascat, adică să străbată circa două mii de kilometri împotriva vântului şi a curentului, în timp ce în aceleaşi condiţii a fost nevoie de nouă zile (după cum arată mai departe Nikitin) pentru un drum de patru ori mai scurt, adică pentru a ajunge de la Mascat la Ormuz. Este mult mai probabil că vasul a ajuns în dreptul ţărmului înalt al golfului Kuria Muria (Arabia de sud), situat la mai puţin de o mie de kilometri de Mascat.
După ce a debarcat la Ormuz, Afanasy a pornit spre nord-vest prin regiunile muntoase ale Iranului şi a ajuns la Tebriz. Dincolo de Tebriz, el a vizitat cartierul general al turkmenilor nomazi „cu berbeci albi”, care se aflau atunci în război cu turcii osmanlâi.
Apoi a traversat podişul Armeniei şi a ajuns la 1 octombrie 1472 la „marea Stambul” (Marea Neagră), în dreptul Trebizondei. O corabie i-a luat lui Nikitin un galben ca să-l treacă peste marea Neagră în portul Kaffa (Feodosia), care atunci aparţinea genovezilor; dar, „din cauza unui vânt puternic şi rău”, corabia a ajuns la Kaffa abia la 5 noiembrie.
Aici însemnările lui Afanasy Nikitin se termină. Din scurta introducere la „Călătoria” sa, care este inclusă în aşa-numita cronică de la Lvov din 1475, reiese că el „a murit înainte de a ajunge la Smolensk, iar însemnările le-a scris cu mâna sa şi au fost aduse la Moscova de nişte neguţători…”.
„Călătoria” a fost de mai multe ori copiată în secolele XVI—XVII. Până la noi au ajuns cel puţin şase copii. Însă până în secolul al XVII-lea nu cunoaştem în Rusia vreo altă încercare de a stabili legături comerciale directe cu India. De altfel, e puţin probabil ca ruşii care au citit „Călătoria” să fi fost îndemnaţi să întreprindă o călătorie în India, deoarece nu se îndoiau că Nikitin spune adevărul atunci când afirmă că acolo „nu există mărfuri pentru Ţara rusească”.
Din punct de vedere economic, călătoria lui Nikitin n-a izbutit. Dar Nikitin a fost primul european care a făcut o descriere veridică, simplă, realistă, fără exagerări şi de o uriaşă valoare a Indiei medievale. Prin călătoria sa, el a dovedit în mod convingător că în a doua jumătate a secolului al XV-lea, cu 30 de ani înainte de „descoperirea” Indiei de către portughezi, putea să călătorească în această ţară şi un european singur şi sărac, dar cu spirit de iniţiativă, deşi condiţiile călătoriei erau, în genere, neprielnice.
Într-adevăr, Afanasy Nikitin nu a avut sprijinul nici unui suveran laic, aşa cum l-a avut portughezul Covilhão, care a călătorit curând după dânsul. De asemenea, el nu avea nici sprijinul puterii bisericeşti, ca predecesorii săi călugării Montecorvino, Odorico da Pordenone sau Marignolli.
El nu şi-a renegat nici credinţa ca veneţianul Conti. Fiind singurul creştin ortodox printre musulmani şi hinduşi, Nikitin nu a găsit sprijin şi ospitalitate cum găseau pretutindeni negustorii şi călătorii arabi, printre cei de aceeaşi credinţă.
Afanasy Nikitin era absolut singur, suferea de un dor cumplit de patrie şi, cu toate că ştia că „este dator” şi cunoştea ce soartă îi aşteaptă pe datornicii răi platnici, a căutat să se întoarcă în Rusia. „Iar Ţara rusească s-o ocrotească Dumnezeu… Nu există pe lume o ţară asemenea ei cu toate că boierii de pe pământul rus nu sunt buni la suflet. Fie ca Ţara rusească să se orânduiască şi să domnească în ea dreptate”.
Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand
