Prima călătorie peste Oceanul Atlantic a lui Cristofor Columb

Prima călătorie a lui Cristofor Columb

În zorii zilei de 3 august 1492, Columb a dat ordin să se ridice ancora, să se întindă pânzele şi a ieşit cu corăbiile sale din portul Palos. Când expediţia a ajuns la insulele Canare s-a constatat că una din corăbii — „Pinta” — are o spărtură. Repararea ei a durat mult timp, astfel că abia la 6 septembrie 1492 corăbiile au ieşit din portul insulei Gomera.

În primele trei zile, vântul nu a bătut aproape de loc şi corăbiile înaintau foarte încet. Apoi, un vânt prielnic a mânat corăbiile spre apus cu o viteză atât de mare, încât curând marinarii n-au mai văzut insula Hierro, cea mai vestică dintre insulele Canare.

Mulţi marinari îşi pierduseră curajul, luându-şi rămas bun de la pământ ca pentru totdeauna. Columb îşi dădea seama că neliniştea oamenilor va spori pe măsură ce va creşte distanţa ce-i desparte de patrie. Atunci el a luat hotărârea de a nota în jurnalul de bord şi de a comunica echipajului date mult diminuate cu privire la distanţa străbătută, iar pe cele exacte să le treacă în jurnalul său personal.

Chiar în ziua următoare (10 septembrie) el a notat în jurnal că în 24 de ore au fost străbătute 60 de leghe, dar că în jurnalul de bord a indicat numai 48 de leghe „pentru a nu speria oamenii”. Şi paginile următoare din jurnal cuprind numeroase însemnări de acest fel.

La 16 septembrie, „oamenii au început să vadă o mulţime de smocuri de iarbă verde şi, judecând după aspectul ei, iarba fusese ruptă de curând din pământ”. Totuşi flotila a înaintat timp de trei săptămâni spre vest prin această ciudată întindere de apă, unde uneori era „atâta iarbă, încât părea că toată marea e plină de ea”. De câteva ori au aruncat sonda, dar ea nu a atins fundul.

Astfel, a fost descoperită „Marea Sargaselor”, acoperită de alge plutitoare şi situată în zona subtropicală a oceanului, în interiorul unui cerc format din curenţi maritimi.

În primele zile vasele mânate de vânt prielnic lunecau cu uşurinţă prin alge, dar apoi, în decursul câtorva zile de acalmie, flotila n-a mai înaintat aproape de loc.

„Întrucât marea era liniştită, oamenii au început să murmure, spunând că aici marea e ciudată şi că niciodată nu va mai sufla vântul care să-i ajute să se întoarcă în Spania” (23 septembrie).

La începutul lunii octombrie, marinarii şi ofiţerii au început să ceară tot mai stăruitor lui Columb să schimbe direcţia. Până atunci el înaintase drept spre apus. În sfârşit (la 7 octombrie) Columb a capitulat, temându-se probabil de o răscoală.

Au mai trecut trei zile şi „oamenii nu mai puteau să rabde, plângându-se că e prea lungă călătoria”. Amiralul a izbutit să-i liniştească puţin pe marinari, spunându-le că sunt foarte aproape de ţintă şi amintindu-le totodată cât de departe sunt de patrie. Pe unii căuta să-i convingă, altora le făgăduia că vor fi răsplătiţi.

Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici; în româneşte de: Ion Vlăduţiu şi M. Leicand