Întemeierea Țării Românești

Întemeierea Țării Românești

Procesul pentru întemeierea Țării Românești a început încă dinainte de anul 1300, când cnejii și voievozii de la miazăzi de Carpați au încercat, de mai multe ori să se unească pentru întemeierea Țării Românești; dar n-au izbutit din cauza năvălirii tătarilor și a regilor unguri, care căutau să stăpânească și aceste ținuturi. Întemeierea Țării Românești s-a desăvârșit odată cu biruința românilor conduși de Basarab în lupta de la Posada (9-12 noiembrie 1330).

Prima etapă din întemeierea Țării Românești

Prima etapă din întemeierea Țării Românești a pornit din dreapta Oltului, din nordul Olteniei, în forma unificării cnezatelor într-un voievodat. Litovoi, voievodatul amintit în Diploma ioaniților, stăpânea un cnezat „Țara cnezatului lui Litovoi voievodul”. El și-a atins stăpânirea și asupra altor cnezate. Deci știrile din Diploma ioaniților ne atestă o etapă avansată a cristalizării statale, un prim și important pas spre unificare. La o distanță de aproape trei decenii, în 1272-1275, un urmaș al lui Litovoi voievodul, purtând același nume, fac un pas mai departe refuzând suzeranitatea maghiară și opunându-se cu forța regalității. În 1277 are loc o luptă care se sfârșește cu moartea lui Litovoi și cu căderea în prizoneriat a lui Bărbat, fratele său. În schimbul unei mari sume de bani, el se răscumpără și, datorită puterii pe care o reprezenta voievodatul, păstrează stăpânirea acestuia.

A doua etapă din întemeierea Țării Românești

A doua etapă hotârătoare din Întemeierea Țării Românești a avut loc la începutul sec. al XIV-lea. De astă dată a pornit din stânga Oltului, de la formațiunea prestatală a lui Seneslau. Săpăturile arheologice de la Argeș au dezvăluit existența unui centru politic, care data de la începutul sec. al XIII-lea, corespunzător vremii lui Seneslau. În regiunea Câmpulung-Argeș existau din vechime așezări comerciale, în care se desfășura o intensă viață economică. La începutul sec. al XIV-lea izvoarele menționează ca stat organizat Valahia nord-dunăreană și numele conducătorului, „mare voievod” și „domn”. La scurt timp izvoarele semnalează pe Basarab (fiul lui Tihomir) în fruntea unei formațiuni politice care participă la confruntările militare ale vremii. Cum anume a avut loc unificarea formațiunilor politice, izvoarele nu ne mărturisesc. Ceea ce cunoaștem este existența la începutul deceniului al treilea al sec. al XIV-lea a statului feudal Țara Românească. Basarab a fost cel care a unificat cnezatele și voievodatele, a cuprins și voievodatul lui Litovoi, sudul Moldovei și, în cele din urmă, părți din Banatul de Severin. Capitala noului stat, centrul său politic și ecleziastic era la Argeș.

La continuarea statului Țara Românească au contribuit și evenimentele petrecute în Transilvania spre sfârșitul sec. al XIII-lea. Organizarea domeniilor feudale și deposedarea cnejilor români de pământuri în Țara Hațegului sau a boierilor români din Țara Făgărașului provoacă mari nemulțumiri. Se adaugă treptat excludere a românilor din adunările obștești, fapt care a sporit nemulțumirea acestora. La sfârșitul secolului izvoarele istorice pomenesc despre frământări sociale în sudul Transilvaniei și de continua extindere a stăpânirii regale în autonomiile românești. În aceste împrejurări, din Țara Făgărașului s-a pus în mișcare o populație românească sub îndrumarea unor conducători care se deplasează în sudul Carpaților. Despre acest fenomen ne relatează tradiția istorică atunci când se referă la Negru Vodă din Făgăraș, care venind (descălecând) la sud de Carpați ar fi întemeiat Țara Românească. Tradiția istorică a păstrat un fapt istoric real, contribuția populației de la nord de Carpați la procesul de întemeiere a Țării Românești, adică de unificare a cnezatelor și voievodatelor din sudul Carpaților.

Întemeierea s-a produs deci prin unirea cnezatelor și voievodatelor, care, pe o cale sau alta, l-au recunoscut pe Basarab ca mare voievod și domn. La acesta a colaborat și populația venită din nordul Carpaților. Basarab a izbutit să confere statului muntean un rol în sud-estul Europei, prin alianțele politice stabilite cu bulgarii împotriva Bizanțului. Întemeietorul statului a fost și un strălucit luptător pentru apărarea civilizației europene împotriva tătarilor, fapt arătat de o scrisoare papală: „…ești ca un stâlp neclintit, ce susține dreapta credință, turn al puterii… Ne bucurăm când ne gândim la faptele tale cele pline de laudă pe care le împlinești și nu încetezi să le duci la bun sfârșit pentru nimicirea păgânilor”.

Lupta pentru independență

Situația politică a noului stat, Țara Românească, precum și încrederea de a desăvârși formarea statului, prin unirea Banatului de Severin, l-au dus la conflictul cu Ungaria angevină. Acțiunile politice ale domnului român constituiau manifestări evidente spre independență. Pretențiilor la suzeranitate ale regelui maghiar asupra teritoriilor Țării Românești li s-a opus politica marelui voievod care a modificat, prin întemeierea statului, raportul de forțe din zonă.

Acestea au fost motivele care l-au determinat pe regele Ungariei, Carol Robert, împreună cu marii feudali din Transilvania, să pornească războiul împotriva Țării Românești. Campania odată pornită, oștile regelui se îndreaptă spre Argeș, în pofida propunerilor de pace pe care le face Basarab. La întoarcerea oștilor regale, românii le așteaptă la un loc întărit, numit, în Cronica pictată de la Viena, posadă, și le înfrâng (9-12 noiembrie 1330). Biruința românilor la Posada a însemnat câștigarea independenței și încheierea procesului de formare a statului. Victoria a deschis o nouă epocă în istoria țării, crearea de noi posibilități pentru dezvoltarea internă.

Bătălia de la Posada (1330)
Bătălia de la Posada (1330)

Consolidarea noului stat se continuă în timpul lui Nicolae Alexandru (1352 – 1364), fiul lui Basarab, asociat la domnie, cu titlu de voievod. Domnia munteană se afirmă tot mai hotărâtor în interior, precizându-și, totodată, instituțiile. Nicolae Alexandru rezistă la presiunile politice și religioase ale regalității maghiare întemeind în 1359 mitropolia dependentă de Bizanț. Aceasta a însemnat un act de independență față de regalitatea maghiară. Prin titlul voievodului săpat pe piatra de mormânt de la Câmpulung „Marele și singur stăpânitor domn Io Nicolae Alexandru fiul marelui Basarab voievod”, se consemnează o realitate politică. Țara se afirmă în raporturile politice ale Europei de sud-est, prin alianțe ce se încheie sau prin lupta pentru consolidarea independenței. Cu Vladislav Vlaicu (1364 – 1377) civilizația Țării Românești face noi progrese, se dezvoltă relațiile economice, se bate monedă proprie și se confirmă brașovenilor vechile privilegii comerciale. Domn autoritar, stăpânește Amlașul și Făgărașul, se preocupă de întărirea instituțiilor țării și de înființarea altora noi. Statul parcurge de la Basarab la Mircea cel Bătrân o perioadă de consolidare, de stabilitate politică și prosperitate economică.


Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Prima etapă din întemeierea Țării Românești

%d blogeri au apreciat: