Mama de George Coșbuc
Mama
În vaduri ape repezi curg
Și vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard,
Iar flacăra lor geme;
Clipește-abia din când în când
Cu atingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colțuri de odaie.
Cu tine două fete stau
Și torc în rând cu tine;
Sunt încă mici și tată n-au
Și George nu mai vine.
Un basm cu pajuri și cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ș-asculți povestea ei
Și stai îngândurată.
Și firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă,
Spui șoapte fără de-nțeles,
Și ochii tăi stau țintă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră…
Te uiți la el și nu-l rădici,
Și fetele se miră.
…O, nu! Nu-i drept să te-ndoiești!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung privești
”Ce vezi?” întreab-o fată.
”Nimic… Mi s-a părut așa!”
Și jale te răpune,
Și fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.
Într-un târziu, nerădicând
De jos a ta privire:
”Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire…
Mai știu și eu la ce gândeam?
Aveți și voi un frate…
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el!… Să-l văd venind,
Aș mai trăi o viață.
E dus, și voi muri dorind.
Să-l văd odată-n față.
Așa vrea poate Dumnezeu,
Așa mi-e datul sorții,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morții!”
Afară-i vânt și e-nnorat,
Și noaptea e târzie;
Copilele ți s-au culcat
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus și nu mai vine!
Ș-adormi târziu cu mine-n gând,
Ca să visezi la mine!