Mircea cel Mare și solii

Într-o sală-ntinsă printre căpitani,
Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani.

Astfel printre trestii tinere-nverzite
Un stejar întinde brațe vestejite.

Astfel dupe dealuri verzi și numai flori,
Stă bătrânul munte albit de ninsori.

Curtea este plină, țara în mișcare,
Soli trimiși de Poartă vin la adunare.

Toți stau jos, mic, mare, tânăr și bătrân…
Era nobil omul când era român.

Solii dau firmanul, Mircea îl citește,
Apoi, cu mărire, astfel le vorbește:

”Padișahul vostru, nu mă îndoiesc,
Va să facă țara un pământ turcesc.

Pacea ce-mi propune este o sclavie
Până ce românul să se bată știe!”

La aceste vorbe sala-a răsunat,
Dar un sol îndată vorba a luat.

”Tu ce într-această nație creștină
Strălucește ca ziua într-a ta lumină.

Tu, o, doamne, cărui patru țări se-nchin
Alah să te ție, dar ești un hain!”

În marmură surdă vorbele-i se-neacă,
Cavalerii trage spadele din teacă.

Mircea se-ndreaptă iute către ei:
”Respectați solia, căpitanii mei!”

Apoi către solii Porții el vorbește:
”Voi prin cari șahul astăzi mă cinstește!”

Mircea se înclină de ani obosit,
Însă al său suflet nu e-mbătrânit;

Ochii săi sub gene albe și stufoase
Cu greu mai îndreaptă săgeți veninoase;

Dar cu toate astea fieru-i va lovi,
Ș-albele lui gene încă n-or clipi.

Cela ce se bate pentru a lui țară
Sufletu-i e focul soarelui de vară.

”Mergeți la sultanul care v-a trimis,
Ș-orice drum de pace spuneți ca e-nchis!”

Apoi către curte domnul se îndreaptă.
”Fericirea țării de la noi s-așteaptă.

De deșarte vise să nu ne-nșelăm.
Moarte și sclavie la străini aflăm.

Viitor de aur țara noastră are
Și prevăz prin secoli a ei înălțare.

Însă mai nainte trebuie să știm
Pentru ea cu toții martiri să murim!

Căci fără aceasta lanțul ne va strânge
Și nu vom ști încă nici chiar a ne plânge!”

Mircea cel Mare și solii
de Dimitrie Bolintineanu (1825-1872)