Cuiul – Tudor Arghezi

Cuiul – Tudor Arghezi

Într-o vreme la-nceput
Şi-ntr-un leat nemaiştiut,
Care, nu pot să însemn,
Casele erau de lemn.
Şi ulucile de scânduri,
Ca şi azi, întinse rânduri,
Puse strîmb şi cap la cap
Şi proptite cu proţap.
Dar zburau cu fiecare
Vânt mai tare,
Case, garduri şi pătule;
Şi în timpurile toate
Grijile erau destule.
Le-adunai împrăştiate
Şi-ncepea din nou şi iar
Truda muncii în zadar.
Ca să scoli din clătinare
Iarăşi doagele-n picioare
Şi din nou să le anini
Cu te miri ce rădăcini.
Năzdrăvan, cum altul nu-i
Un băiat al nimănui
Născoci, atunci, un cui.
Şi l-a scos şi arătat.

Cuiul nou o săptămână
A umblat din mână-n mână.
A fost strâns şi pipăit,
pus pe limbă, mirosit,
Niciun om nu înţelege
Cuiul ţeapăn cum să lege,
Fără funii şi curele,
Scândurile între ele.
Năzdrăvanul şi golanul
Îl înfipse cu ciocanul.

Zice unul: „– Dragul meu,
Aşa cui făceam şi eu,
Poate chiar mai dichisit”