Proletariatul. Mișcările muncitorești internaționale

Formarea proletariatului

Proletariatul a apărut în urma revoluțiilor industriale din Europa, America de Nord și din Asia de răsărit. Toate aceste tensiuni au dus la dezvoltarea clasei muncitoare.

În Anglia, de pildă, la începutul secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat mult indutria textilă și cea metalurgică. În această țară se fabricau atunci cele mai mare mașini. În perioada 1815-1848, Anglia a ajuns cea mai dezvoltată țară din punct de vedere economic, a cucerit cel mai întins imperiu colonial și și-a construit cea mai puternică flotă din lume. Franța și apoi Statele Unite și Germania au căutat să ajungă din urmă Anglia. Forța umană care producea această transformare a lumii moderne era proletariatul. Numărul lui creștea o dată cu dezvoltarea, tot mai accelerată, a industriei și cu modernizarea mijloacelor de transport. La jumătatea secolului al XIX-lea existau milioane de muncitori în principalele țări capitaliste. Dar în vreme ce burghezia stăpânea întreaga bogăție în societatea modernă, proletarii nu dispuneau de altă avere decât forța lor de muncă. Astfel, societatea modernă s-a împărțit în două clase: burghezia și proletariatul. Burghezia exploata fără milă, storcea forța de muncă a proletarilor, iar aceștia voiau trai omenesc, drepturi și libertăți în societatea al cărei progres se întemeia, în primul rând, pe munca lor. Lipsiți de drepturi politice, ei nu participau la conducerea țării. Era firesc deci ca între muncitori și burghezie să izbucnească dese conflicte.

Primele forme de luptă

La început, muncitorii n-au știut care era adevărata cauză a mizeriei în care trăiau. O vreme au învinuit mașinile, despre care credeau că le iau posibilitățile de muncă și de câștig și căutau să le distrugă. Apoi au început să se organizeze în societăți secrete și să se pregătească de luptă revoluționară. Astfel, în 1831 și 1834 s-au răsculat „mătăsarii”, muncitorii de la fabricile de mătase din Lyon. Ei au stăpânit orașul mai multe zile și au cerut să se instaureze republica în Franța. În cele din urmă mișcarea a fost înecată în sânge. În 1844 s-au răsculat și muncitorii textiliști din Silezia.

În Anglia, în anul 1837, Asociația muncitorilor din Londra a alcătuit o petiție (Chartă) către Prlament, cerând să fie aleși deputați și din rândul muncitorilor. Deși au semnat-o 1.250.000 de muncitori, totuși Parlamentul a respins această chartă. În anii 1842 și 1848, muncitorii au mai prezentat încă două charte. Dar nici acum Parlamentul nu le-a luat în seamă. Această mișcare muncitorească s-a numit Mișcarea chartistă. Ea a frământat societatea engleză mai mult de douăzeci de ani. Deși a antrenat milioane de muncitori, totuși a fost înfrântă, pentru că burghezia engleză avea conducerea statului. Muncitorii, dimpotrivă, erau slab organizați și nu aveau nici experiență de luptă, nici conducători pricepuți. Totuși, prin mișcarea chartistă, muncitorii englezi au obținut reducerea zilei de lucru la 10 ore și jumătate, precum și o însemnată experiență de luptă politică.

Crearea socialismului științific, concepție revoluționară despre dezvoltarea societății omenești

Prin lupta mătăsarilor din Lyon, a țesuturilor din Silezia și mai ales a chartiștilor, proletariatul a acumulat o experință importantă care a făcut posibilă nașterea unei teorii științifice, corespunzătoare nevoilor și misiunii istorice a proletariatului. Fondatorii acestor teorii au fost Karl Marx și Friedrich Engels.

Bazându-se pe experiența luptei revoluționare a proletariatului francez, englez, german, supunând unui examen critic toate teoriile despre societate, despre guvernarea și transformarea ei, Marx și Engels au descoperit legile de dezvoltare a societății și au făurit teoria socialismului științific și tactica de luptă revoluționară a proletariatului pentru eliberarea lui și a întregii societăți umane. Marx și Engels au fost primii care au arătat că singura clasă într-adevăr revoluționară până la capăt este proletariatul. Acesta se ridică împotriva oricărei forme de oprimare și de exploatare și călăuzește pe toți cei nemulțumiți în lupta împotriva exploatării omului de către om, pentru îndepărtarea regimului capitalist.

Marx și Engels au participat, în 1847, la fondarea primei organizații internaționale a clasei muncitoare: Liga Comuniștilor. Congresul Ligii Comuniștilor a încredințat lui Marx și Engels sarcina redactării programului programului mișcării muncitorești; acesta a fost Manifestul Partidului Comunist. Sub lozinca revoluționară: „Proletari din toate țările uniți-vă!” ei au arătat că patronul nu poate fi frate cu un muncitor pe care-l exploatează, așa după cum un moșier nu poate fi frate cu un țăran. Noua lozincă adoptată de Liga Comuniștilor era un îndemn la lupta politică unită, solidară, științifică a tuturor muncitorilor.

Internaționala I

În 1863, un comitet al muncitorilor englezi a adresat muncitorilor de pe continent un mesaj, chemându-i la luptă comună pentru salarii mai bune și pentru dobândirea drepturilor politice. La Londra, în 1864, s-a creat Asociația Internațională a Muncitorilor, adică Internaționala I. Muncitorii au primit cu entuziasm organizarea Internaționalei. În multe țări s-au înființat secții ale ei; astfel s-au pus bazele orientării maxiste, a luptei proletare pentru cucerirea drepturilor politice. Congresele Internaționale au adoptat rezoluții comune privind ziua de muncă de 8 ore, reglementarea muncii femeilor și copiilor în industrie, naționalizarea pământului și a mijloacelor de transport.

O secție a Internaționalei s-a creat și la Timișoara; de asemenea în diferite reviste au fost publicate fragmente din operele lui Marx și Engels, precum și o traducere prescurtată a lucrării lui Marx, „Capitalul”. Astfel, din timpuriu pe teritoriul României a început să pătrundă marxismul în rândul mișcării muncitorești.

Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Proletariatul. Mișcările muncitorești internaționale