Unificarea Italiei

Unificarea Italiei s-a înfăptuit între anii 1859 și 1871. A început ca un război de eliberare împotriva Imperiului habsburgic, a continuat cu o revoluție populară pentru unitate și s-a desăvârșit prin acțiuni diplomatice.

Pentru că trăia împărțit în mai multe state aflate sub jug străin, unificarea era năzuința poporului italian. El socotea că numai într-o Italie unită, mare și liberă va dobândi mai multe drepturi și libertăți. Mișcarea populară politică și culturală pentru unitatea Italiei s-a numit „Risorgi-mento”.

Războiul, revoluția de eliberare și unificarea Italiei

În fruntea luptei pentru unitate s-au ridicat mai mulți oameni politici de seamă.

Astfel Giuseppe Garibaldi, adeptul cel mai fidel al lui Mazzini, voia ca Italia să se unească într-o republică democratică. Altul, Camillo Cavour, ministru al regelui Victor Emanuel din Piemont, dorea ca unificarea Italiei să se facă în jurul Piemontului și a Dinastiei Savoia. În sfârșit, alții propuneau ca unificarea să se facă în jurul Papei și al Statului papal.

Cea mai activă în „Risorgimento”, a fost burghezia și guvernul din Piemont. Aliindu-se în anul 1859 cu Napoleon al III-lea, împăratul Franței, regele Piemontului, sfătuit de Cavour, a declarat război Imperiului habsburgic ca să elibereze provinciile pe care le stăpânea în Italia. În urma victoriei de la Solferino (1859), armatele franco-piemonte au eliberat partea de nord a Italiei.

La vestea victoriei armatelor franco-piemonteze, poporul din centrul Italiei s-a răsculat, a alungat principii străine și s-a alipit la Piemont.

Într-o atmosferă de fierbinte entuziasm, Garinaldi a întreprins în sudul Italiei expediția „Celor o mie de cămăși roșii” (1860). Antrenând poporul la luptă, cu un admirabil eroism, a eliberat Sicilia și toată partea de miazăzi a Italiei. Garibaldi a devenit un neînfricat și legendar erou popular. El ar fi putut proclama Republica italiană, dar s-a temut că se va ivi un război civil între republicani și regaliști. Pentru a evita acest conflict, s-a încrezut în făgăduiala lui Victor Emanuel, care a promis crearea unui regim democratic și eliberarea Romei de sub dominația papei, ca să facă din „cetate eternă” capitala Italiei.

Ca să rămână singur stăpân în Italia eliberată și ca să zăgăzuiască mișcarea republicană, Victor Emanuel l-a îndepărtat pe Garibaldi din fruntea armatei din sud și l-a surghiunit în insula Capri.

Desăvârșirea unificării

Pentru că se temea ca nu cumva, continuând războiul pentru desăvârșirea unificării, masele populare să se ridice și să proclame republica, regele a hotărât să aștepte împrejurări mai prielnice pentru el.

În anii următori, după un război cu Imperiul Habsburgic (fiind aliați ai Prusiei), a fost alipită și Veneția (1866). Apoi în vara anului 1871, după ce Franța și-a retras trupele din Statul papal, guvernul italian a mutat capitala la Roma.

Papa a refuzat să recunoască statul italian. El s-a retras într-o mică parte a orașului Roma, la Vatican, și a excomunicat pe conducătorii noul stat italian.

Sursa: Manual Istorie VII – Editura didactică și pedagogică București 1985 – Unificarea Italiei