Epoca bronzului în România

Epoca bronzului în România
Diferite tipuri de topoare de bronz descoperite în Transilvania

Epoca Bronzului în România este împărțită în Epoca bronzului timpuriu (circa 3.500-2.200 î.Hr.), Epoca bronzului mijlociu (circa 2.200 – 1.600/1.500 î.Hr.) și Epoca bronzului târziu (circa 1.600/1.500 – 1.100 î.Hr.)

Populația din Epoca bronzului în România

Din amestecul triburilor locale cu triburile păstorești venite la noi dinspre est și nord-est se naște acum o populație nouă, vorbind o limbă indo-europeană. În cursul epocii bronzului, din această populație se vor diferenția popoarele pomenite de izvoarele antice ca locuind în partea sud-estică a continentului european: ilirii în vestul Peninsulei Balcanice și tracii în răsăritul acesteia, adică în spațiul carpato-danubiano-balcanic.

România face parte din vasta arie geografică locuită în vechime de neamurile tracice, despre care Herodot spunea că sunt cele mai numeroase după indieni. Tracii sunt aceia care creează în România înfloritoarea civilizație a epocii Bronzului; așadar, în creatorii și purtătorii acestei epoci trebuie să-i vedem pe cei mai îndepărtați strămoși direcți ai poporului nostru.

Dezvoltarea forțelor de producție

Avantajele pe care le oferea folosirea bronzului erau considerabile și principalele unelte (topoare, seceri) și arme (pumnale, săbii, topoare de luptă, vârfuri de lănci și de săgeți) sunt făurite din noul aliaj. Dar bronzul era un material destul de rar, căci, zăcămintele de cupru nativ se epuizau repede, iar cele de cositor și de plumb erau rare în toată Europa; acesta este motivul pentru care uneltele de piatră continuă să fie confecționate și folosite până târziu în epoca bronzului, cu toate că productivitatea uneltelor de metal era mai mare.

Apariția uneltelor perfecționate de bronz nu reprezintă însă unicul progres în domeniul forțelor de producție. Plugul de lemn tras de vite permite practicarea agriculturii pe suprafețe mai întinse, defrișate în prealabil cu ajutorul focului și al topoarelor de bronz; acestea servesc și la o prelucrare mai rapidă a lemnului, iar carele trase de vite înlesnesc transporturile. Păstoritul ocupă un loc însemnat în viața economică, fiind ocupația principală a unor triburi, în timp ce altele se îndeletnicesc mai ales cu agricultura. Această primă mare diviziune socială a muncii între triburile de agricultori și cele de păstori dă inpuls schimbului, care se practica și în epocile anterioare, dar sporadic; acum produsele animale ale păstorilor sunt regulat schimbate pe produsele agricole ale triburilor de plugari. Pentru epoca bronzului s-a putut documenta chiar existența unor legături de schimb cu regiuni îndepărtate; săbii miceniene de bronz au fost descoperite în diferite puncte ale României, în special în Transilvania, iar mărgele de chilimbar de la Marea Baltică au fost găsite în mormintele aparținând epocii bronzului de la Sărata Monteoru (jud. Buzău). Pe de altă parte, obiecte de bronz făurite în ținuturile noastre au ajuns până în Germania și Danemarca.

În epoca bronzului se dezvoltă și meșteșugurile casnice: torsul, țesutul, prelucrarea osului, a lemnului, a pieilor, olăritul etc. Ceramica, grosolană la început, devine cu timpul de bună calitate și de o mare frumusețe a formelor și a ornamentației. În fruntea tuturor îndeletnicirilor meșteșugărești se situează metalurgia, care cere numeroase cunoștințe tehnice; faurii au rol important în sânul comunităților vremii, bucurându-se și de un anumit prestigiu. Alături de metalurgia bronzului înflorește și prelucrarea aurului.

Organizarea social-politică

Comunitățile omenești erau organizate pe temeiul patriarhatului. Gințile și triburile își socotesc rudenia pe linie paternă (după tată), iar familia patriarhală, compusă din mai multe generații dezcinzând dintr-un strămoș comun, devine celula economică fundamentală a societății; ea muncește un lot primit din pământul obștesc și e stăpână pe roadele muncii sale; de asemenea, familia patriarhală stăpânește uneltele pe care le întrebuințează și e proprietara vitelor pe care le crește. În felul acesta, alături de vechea proprietate colectivă apare și proprietatea privată, care va duce treptat la diferențe de avere între familiile din același trib; din masa membrilor triburilor începe să se desprindă o pătură mai bogată și mai influentă – aristocrația.

Nobilimea tribală e războinică pentru că acum ciocnirile dintre triburi devin frecvente; dorința de a stăpâni un teritoriu fertil, de a pune mâna pe turmele de vite, pe rezervele de hrană sau de metal ale altui trib – iată tot atâtea motive de ciocniri armate. Pentru a-și spori puterea, triburile înrudite se coalizează în vaste uniuni tribale, conduse de șefi militari. Deoarece egalitatea formală între membrii triburilor mai persistă, adunarea bărbaților înarmați având dreptul să hotărască în chestiunile cele mai importante, această formă de organizare a primit numele de democrație militară. Tot mai mult însă aristocrația își impune voința asupra membrilor de rând ai triburilor, ceea ce face din democrația militară o treaptă de dezvoltare premergătoare apariției statului.

Ceramica din epoca bronzului
Ceramică din epoca bronzului

Productivitatea sporită a muncii permite ca un om să producă mai mult decât consumă el însuși; apare, în felul acesta, posibilitatea exploatării omului de către om și, de aceea, prizonierii de război sunt înrobiți și puși să muncească. Apare, așadar, sclavia patriarhală, numită astfel și pentru că se naște în perioada patriarhatului, dar și pentru că sclavii erau puțin numeroși și nu jucau un rol prea însemnat în producție; ei erau socotiți ca membri inferiori ai familiilor, patriarhale.

Toate aceste fenomene – proprietatea privată, formarea aristocrației tribale, apariția sclaviei patriarhale – constituie semne ale destrămării comunei primitive și prevestesc formarea claselor sociale și a statului.

Viața spirituală a societății continuă să fie dominată de credințe religioase, izvorâte din neputință de a explica rațional fenomenele naturale și sociale; aceste credințe oglindesc însă și transformările prin care a trecut societatea omenească.

Vechile culte neolitice și eneolitice ale fecundității nu dispar, dar își pierd din importanță; locul lor este luat tot mai mult de adorarea forțelor naturii, în primul rând de cultul soarelui. Pe la mijlocul epocii bronzului se trece de la ritul înhumării morților la acela al incinerării (arderii) lor, fenomen care oglindește, fără îndoială, și anumite schimbări în credințele despre viața de apoi.

În artă, ornamentele pictate din eneolitic sunt înlocuite, în ceramica epocii bronzului, prin motive geometrice incizate sau încrustate în pasta vaselor. Ornamente geometrice (vârtejuri de spirale, motive în stea se găsesc și pe obiectele de metal, în special pe arme, brățări, pe foi subțiri de bronz care acopereau brâiele late de piele. Reprezentările realiste (figuri de oameni) sunt mult mai rare; în genere, ele nu mai au neapărat un caracter magico-religios, ci oglindesc dezvoltarea simțului estetic.

Principalele culturi ale epocii bronzului

La început, așezările acestei epoci sunt modeste, iar obiectele de bronz sunt încă rare. Metalurgia bronzului ia avânt în culturile Monteoru (Muntenia), Periam-Pecica (Banat și sudul Crișanei), Otomani (Crișana), Sighișoara (Transilvania), cu o ceramică bogată și variată și cu felurite unelte și arme de metal. Către sfârșitul mileniului al II-lea î.e.n se accentuează importanța păstoritului datorită pătrunderii culturii Noua (numele se trage de la un cartier al Brașovului) din stepele răsăritene.

Frecventele ciocniri dintre triburi fac să se înmulțească așezările fortificate, servind drept refugiu nu numai oamenilor, ci și turmelor de vite: Coldău (jud. Cluj), Mediaș (jud. Sibiu), Sighetul Marmației (jud. Maramureș).

Cea mai mare înflorire a metalurgiei se constată în perioada de sfârșit a epocii bronzului, care face trecerea spre epoca fierului. S-au descoperit, mai cu seamă în Transilvania, peste 250 de depozite de obiecte de bronz, unele dintre ele – Uioara (azi Ocna-Mureș, jud. Alba), Șpălnaca (jud. Alba), Gușterița (cartier al Sibiului) – constituind rezervele de materie primă ale unor ateliere metalurgice (depozitul de la Uioara, de pildă, cântărea peste o tonă și cuprindea peste 500 de piese). Grăitor pentru dezvoltarea metalurgiei este faptul că produsele atelierelor transilvănene ajung acum până la ținuturile îndepărtate. Din aceeași vreme datează și tezaure de obiecte de aur, cum este cel descoperit la Hinova (jud. Mehedinți).


Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Epoca bronzului în România

%d blogeri au apreciat: