Formarea poporului român și a limbii române

Formarea poporului român (etnogeneza românească), reprezintă problema fundamentală a istoriei noastre. Ea a fost un proces complex, ale cărui aspecte principale sunt reprezentate de o întrebare: când, unde și în ce împrejurări ustorice s-au format poporul român și limba română? La aceste chestiuni știința istorică românească a dat răspunsuri limpezi și convingătoare.

Pentru înțelegerea procesului de formare a poporului român și a limbii române este esențială continuitatea daco-romană pe teritoriul Daciei. Numeroase dovezi demonstrează, așa cum s-a văzut, că abandonarea oficială a provinciei Dacia n-a însemnat o părăsire totală a ei de către populația daco-romană și că aceasta a continuat să trăiască pe vechile ei vetre, alături de grupurile migratoare stabilite vremelnic aici. Altfel, migratorii aveau tot interesul să cruțe și să exploateze populația autohtonă producătoare de bunuri. Dominația diferitelor triburi migratoare nici nu trebuie privită altfel decât ca o stăpânire ce le aducea tribut, venituri în bunuri materiale și în oameni.

Dovezile arheologice ale continuității

Cercetările arheologice au scos la iveală numeroase vestigii ale autohtonilor daco-romani nu numai pentru epoca de după retragerea aureliană, ci și pentru secolele următoare. Astfel, circulația monetară pe teritoriul fostei provincii, destul de intensă în secolul al IV-lea, este bine atestată și pentru prima jumătate a secolului al V-lea. Același lucru se poate spune și despre necropolele autohtone sau despre obiectele cu caracter paleocreștin, care se datează atât în secolul al IV-lea, cât și în cel următor sau chiar mai târziu. Astfel, o necropolă a fost cercetată la Bratei (jud. Sibiu), iar la Tibiscum, veche așezare romană din epoca provinciei traiane, s-a găsit un capac de vas paleocreștin, databil în secolele V-VI.

Formarea poporului român
Ceramica autohtonă din sec. VI-VII, descoperită în Transilvania

Așezări autohtone din aceeași vreme au fost descoperite la Țaga și Soporu de Câmpie (jud. Cluj), Cipău (jud. Mureș), Noslac (jud. Alba) și Bratei.

Ceramica secolelor V-VIII, descoperită în așezări și necropole, se leagă strâns, din punctul de vedere al formelor și al tehnicii, de ceramica autohtonă dacică și romană. Mai mult, la Sărata Monteoru (jud. Buzău), s-au descoperit vase de lut ars din secolele VI-VII, lucrate la roată, asemănătoare ceramicii din așezarea de la Morești, pe Mureș.

Dovezile lingvistice ale continuității

În ajutorul istoricilor vine și știința limbii, lingvistica, atât prin cercetarea numelor de locuri (toponimia) și de râuri (hidronimia), cât și prin studierea caracteristicilor limbii române. S-a putut stabili că toponimia și hidronimia țării noastre sunt românești în proporție de 80%. Cele mai mari râuri ale României poartă nume vechi, dacice, folosite și în epoca romană: Alutus – Olt, Samus – Someș, Maris – Mureș, Crisius – Criș, Tibisis – Timis. Folosirea acelorași hidronime timp de peste două mii de ani este o clară demonstrație a continuității de viețuire.

Se pune întrebarea: de ce au dispărut, în decursul timpului, numele localităților romane Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Drobeta etc.? Explicația este simplă: aceste așezări fiind distruse în perioada migrațiilor, denumirile lor s-au șters din memoria oamenilor, în timp ce numele marilor râuri s-au păstrat aproape neschimbate.

Cercetările lingvistice au demonstrat de multă vreme caracterul romanic al limbii române, cu alte cuvinte originea ei latină. Limba română este moștenitoarea directă a limbii latine; se poate spune, într-un anumit sens, că limba română este latina vorbită în zilele noastre în ținuturile locuire de români, după cum franceza este latina vorbită azi în Franța, spaniola în Spania etc.

Limba română prezintă, cum e și firesc, numeroase asemănări cu celelalte limbi romanice: franceza, italiana, spaniola, portugheza, dalmata (o limbă azi dispărută, care se vorbea pe coasta de răsărit a Mării Adriatice). Există însă și trăsături care deosebesc limba română de aceste limbi; aceste particularități au putut fi bine stabilite de spcialiști și studiul lor arată că limba română nu s-a putut forma la sud de Dunăre, în Peninsula Balcanică.

Semnificația numelui de vlah

Românii sunt numiți vlahi în cele mai vechi izvoare medievale. De origine germanică, acest termen apare în limba slavilor de sud sub forma vlah, iar în limba slavilor de răsărit sub forma voloh. Faptul că slavii răsăriteni numesc populația romanică de la nordul Dunării volohi (și nu vlahi) dovedește că ei au cunoscut-o aici dintru început și direct, nu prin mijlocirea slavilor sudici. Dacă românii ar fi imigrat din sud, slavii de răsărit ar fi desemnat acest popor, nou pentru ei, cu termenul slav care era desemnat în sudul Dunării, deci cu denumirea de vlah.

Termenul de vlah este folosit pentru a-i desemna pe români și de către alte popoare, între ele și maghiarii care utilizează cuvântul sub forma olah, înrudită cu olasz, prin care ungurii denumesc pe italieni. Folosirea acestor denumiri pune în evidență caracterul romanic al poporului român.

Este de reținut însă că românii înșiși s-au numit întotdeauna pe sine cu termenul români – rumâni (de la latinescul Romanus), iar limba românească sau rumânească.

Netemeinicia teoriei imigrației

Toate acestea arată cât de neadevărat este așa-numita teorie imigraționistă, care susține că poporul român nu s-a format în țara sa de azi, ci a venit aici din altă parte. Ea a fost formulată pentru a servi interesele politice reacționare ale stăpânitorilor străini, care căutau astfel să-și justifice pretențiile de dominație asupra Transilvaniei. Dintre autorii acestei teorii, cel mai cunoscut a fost austriacul Robert Roesler (a doua jumătate a sec. XIX): de aici și numele de teorie roesleriană.

Partizanii teoriei roesleriene se înverșunau să „demonstreze” originea sud-dunăreană a poporului român. Ei susțineau fie că populația dacică a fost complet exterminată, fie că romanizarea dacilor nu s-a putut petrece în cei 165 de ani de stăpânire a Romei pe aceste meleaguri, timpul fiind, după părerea lor, prea scurt, iar dacii rămași în viață trăind izolați de coloniștii romani. Afirmând, totodată, că Dacia a rămas pustie la retragerea aureliană și invocând asemănarea unor cuvinte din limbile română și albaneză, adepții teoriei lui Roesler trăgeau concluzia greșită că poporul român s-ar fi format la sud de Dunăre, undeva în centrul sau vestul Peninsulei Balcanice, de unde apoi ar fi trecut în stânga fluviului, iar de aici ar fi pătruns în Ardeal, prin secolele IX-XIII.

Netemeinicia teoriei roesleriene este demonstrată de numeroasele dovezi ale continuității dacice sub stăpânirea romană, cât și de cele ale dăinuirii unei populații daco-romane în fosta provincie. De asemenea, analiza diverselor elemente ale limbii române arată că aceasta nu s-a putut forma în nici un caz în Peninsula Balcanică.

Nici un izvor nu atestă o stabilitate masivă a populației Daciei romane în sudul Dunării la anul 271 e.n., după cum nu există nici atestarea unei „migrații românești” de la sud spre nord în veacurile următoare. De altminteri, Roesler și adepții lui n-au fost niciodată în stare să explice (și nici nu se poate explica!) prin ce miracol un popor nou format – românii – s-a așezat, venind din sudul Dunării, exact în ținuturile locuite de strămoșii săi daci și romani la nord de fluviu.

Continuarea procesului de romanizare

Retragerea aureliană n-a pus capăt procesului de romanizare. Acesta a continuat, mai ales că, în perioada migrațiilor, a avut loc o deplasare a populației urbane, mai puternic romanizată, spre ținuturile rurale. Așa se explică, apariția, după anul 271 e.n., a unor așezări daco-romane cum sunt cele de la Bratei, Biertan și Laslea.

Pe de altă parte, acțiunea romanizatoare a populației din fosta provincie se exercită acum asupra grupurilor de daci liberi care pătrund, dinspre est și vest, în Dacia traiană. Așezările de la Mugeni, în răsăritul Transilvaniei și de la Cipău-Gârle, pe Mureș documentează asemenea pătrunderi.

În continuarea procesului de romanizare la nordul Dunării au jucat, fără îndoială, un anumit rol și relațiile neîntrerupte cu romanitatea sud-dunăreană, care se mai dezvoltă timp de secole sub scutul armatelor Imperiului. Aceste raporturi sunt dovedite de penetrația continuă a produselor și a monedelor romane și romano-bizantine în stânga Dunării.

Răspândirea în limba latină a creștinismului la nord de Dunăre constituie o altă dovadă a acestor raporturi. În noile condiții, când Dacia nu mai făcea parte din Imperiul roman, propagarea noii credințe nu putea avea loc decât prin misionari veniți din sudul fluviului. Tot din sud, din Imperiu, a ajuns în fosta provincie nord-dunăreană și tipul de cruce cu monograma lui Hristos (ca în descoperirea de la Biertan), specific pentru perioada domniei împăratului Constantin.

Condițiile istorice de la Dunărea de Jos în secolele IV-VI permit să se presupună că, pe lângă circulația comercială a oamenilor și a bunurilor, a existat și fenomenul mutării voluntare și definitive. Spre nord puteau trece, în anumite momente, cei care fugeau de apăsarea fiscală a aparatului birocratic roman sau de sclavie; în alte împrejurări, a putut avea loc o deplasare în sens contrar, adică de la nord spre sud, a celor care fugeau de amenințarea cetelor migratoare.

Paralel cu continuarea romanizării pe teritoriul fostei provincii are loc un proces de extindere a populației romanizate nord-danubiene, provinciale, în regiunile neromanizate inițial. Desființarea frontierei romane de pe linia Carpaților orientali și meridionali, care a permis, de exemplu, carpilor să pătrundă în Transilvania, a înlesnit și trecerea unor elemente romanizate din provincie spre exterior. E mai presus de orice îndoială că, în primul rând, păstorii cu turmele lor au profitat de absența unei granițe păzite de trupe pentru a pendula pe ambele versante ale munților. Acest proces durează secole de-a rândul.

Slavii

În mijlocul populației autohtone romanizate pătrund dinspre răsărit slavii. Izvoarele literare și cele arheologice sunt de acord în atestarea prezenței slavilor în anumite zone extracarpatice ale României în a doua jumătate a secolului al VI-lea e.n. Istoricii Iordanes și Procopius vorbesc despre atacurile slave împotriva Imperiului Bizantin la Dunărea de Jos, iar descoperirea unei așezări la Suceava și a unei necropole la Sărata Monteoru confirmă trecerea slavilor prin Moldova și Muntenia.

Ceramica din necropola slava de la Someseni
Ceramică din necropola slavă de la Someșeni

Pătrunderea în număr mai mare a slavilor pe teritoriul țării noastre se produce abia în cursul secolului al VII-lea. Pentru veacurile VII-IX, descoperirile de tip slav sunt mai frecvente, de la așezările din Dorobanț și Hincea, în Moldova, până la necropolele tumulare de la Nusfălău și Someșeni, în Transilvania. Totuși, o mare parte a slavilor a trecut în sudul Dunării după anul 602 e.n.

Slavii care au rămas pe teritoriul patriei noastre au fost asimilați de autohtoni, superiori numericești și prin civilizația lor. La rândul lor, slavii, în procesul conviețuirii și al conlucrării cu autohtonii au exercitat asupra acestora anumite influențe în domeniul culturii materiale, al limbii și al organizării social-politice.

Stabilirea în masă a slavilor la sud de Dunăre, în Moesia, a rupt unitatea romanității de pe cele două maluri ale fluviului. Populația romană a Moesiei, care n-a rămas pe loc și n-a fost, deci slavizată cu timpul, s-a retras către sud, în munți, și a dat naștere, în cele din urmă, macedo-românilor (aromânilor) și istro-românilor (grup etnic din peninsula Istria). Întrucât, până la venirea slavilor, limba latină vorbită în ținuturile carpato-danubiano-pontice avoluase destul de mult către stadiul de limbă română, graiurile vorbite de aromâni și de istro-români nu sunt altceva decât dialecte ale limbii române. În ținuturile situate imediat în dreapta Dunării s-au menținut grupuri compacte de romanici, al căror grai actual nu se deosebește de limba română vorbită la nord de fluviu și în Dobrogea.


Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Formarea poporului român și a limbii române

%d blogeri au apreciat: