Întemeierea Moldovei. Descălecatul Moldovei
Întemeierea Moldovei s-a realizat în trei etape și a fost favorizată de unii factori externi ca slăbirea dominației tătare ca urmare a luptei desfășurată de Ungaria, Polonia, Țara Românească. Slăbirea puterii tătarilor a însemnat și înlăturarea unor piedici din calea comerțului răsăritean care putea străbate de acum nestingherit Moldova.
Prima etapă din întemeierea Moldovei
Informațiile istorice ne îngăduie să distingem o primă etapă de întemeiere a Moldovei, petrecută mai cu seamă în anii 1352-1353, în timpul luptelor împotriva tătarilor. Cu acest prilej, în partea de nord-est, în valea râului Moldova – unde datele istorice așază o formațiune prestatală românească – se organizează de către regalitatea maghiară o marcă de apărare împotriva tătarilor, o unitate teritorială, politică și militară condusă de Dragoș voievodul românilor maramureșeni. Aici, pe un șes întins cu multe sate, cu așezări orășenești, Baia drept capitală, se crease o stăpânire care poate fi considerată Moldova mică, care nu era un stat organizat deplin. Ea îndeplinea funcția de apărare, fără însă să lipsească și alte caracteristici ale viitorului stat. Dovadă că Letopisețul de când s-a întemeiat Țara Moldovei, scris în vremea lui Ștefan cel Mare, consideră pe Dragoș, întemeietorul statului moldovean.
Organizarea Moldovei în timpul lui Dragoș a pornit și de la formațiunile politice anterioare. Ea oglindește tendințele locale de organizare statală, amplificate în perioada următoare. Aceste tendințe se împletesc cu cele de emancipare de sub regalitatea maghiară.
A doua etapă din întemeierea Moldovei
A doua etapă începe cu 1359, în condițiile asemănătoare cu cele petrecute în Țara Românească. Istoricii au vorbit, în lumina izvoarelor documentare, de descălecarea lui Bogdan, voievodul românilor din Maramureș, pe care l-au socotit întemeietorul statului feudal Moldova. Bogdan a fost stăpânul unui cnezat situat pe Valea Vișeului, compus din 22 de sate și având Cuhea reședință fortificată. El făcea parte din feudalitatea românească maramureșană, ridicându-se la funcția de voievod din rândul numeroșilor cneji români.
Spre mijlocul sec. al XIV-lea, Bogdan se opune încercărilor de organizare a comitatelor de către regalitatea maghiară și înlăturării voievodatului autohton românesc. Documentele regale îl pomenesc cu calificativul de „necredinciosul nostru”, semn al rezistenței românești la politica de anulare a vechilor libertăți. Ascensiunea Dragoșeștilor și atribuirea mărcii moldovene acestora împiedicau libertarea de mișcare și comunicare a teritoriilor din afara Carpaților, mai ferite de imixtiunile politicii angevine.
În aceste împrejurări ale continuei presiuni politice și religioase a regalității maghiare, asupra românilor din interiorul arcului carpatic și din exteriorul lui, are loc o răscoală împotriva Dragoșenilor în 1359. La ea participă și Bogdan voievodul Maramureșului care pleacă spre Moldova, încercând s-o scoată de sub controlul coroanei maghiare. Într-unul din izvoarele narative, o cronică scrisă de Ioan de Târnave, se spune: „Bogdan, voievodul valahilor (românilor) din Maramureș, cu ajutorul valahilor de acolo a trecut în taină în Țara Moldovei, supusă coroanei ungurești… Deși a fost atacat în mai multe rânduri chiar de oștile regelui, totuși crescând numărul valahilor ce locuiau în această țară, ea s-a mărit, făcându-se o domnie”. Cronicarul redă evenimentele petrecute în Maramureș, plecarea lui Bogdan, luptele purtate de acesta împotriva regelui, precum și esența noii etape a întemeierii, organizarea Moldovei într-o domnie. Acțiunea lui Bogdan s-a manifestat la început în Maramureș, împotriva presiunii regale asupra vechilor organizații politice voievodale locale, mai apoi ea s-a organizat prin hotărârea de a întemeia o nouă țară românească. Ca atare, ceea ce nu s-a putut împlini în Maramureș, se realizează în afara arcului carpatic prin lupte purtate până în 1365. Înlătudând pe urmașii lui Dragoș, cu ajutorul boierimii locale moldovene răsculate împotriva dominației maghiare, Bogdan a întemeiat o nouă stăpânire, desăvârșind începuturile de organizare statală a Moldovei. La întemeiere au participat cetele de „viteji” maramureșeni, vasalii voievodului, care și-au unit forțele cu cele din Moldova.
Regalitatea maghiară, ca și în cazul Țării Românești, asipirând la dominația Moldovei, reacționează prin campanii militare, fără ca ele să fie încununate de succes. Moldova se afirmă ca stat de-sine-stătător, sub conducerea lui Bogdan, care a dat statului o nouă orientare politică independentă.
Formarea statului feudal Moldova nu se încheie odată cu Bogdan. Statul întemeiat în partea de nord nu încorpora toate teritoriile Moldovei și nici nu-și desăvârșise organizarea statală. O fac urmașii în a doua jumătate a veacului.
Unificarea teritorială deplină
Creatorului statului moldovean independent îi urmează Lațcu (1365 – 1374) care, având să facă față presiunii polono-maghiare, stabilește raporturi cu papalitatea. În vremea lui Petru Mușat (1374 – 1391), urmașul lui Lațcu, statul moldovean își consolidează poziția politică în raport cu Ungaria și Polonia. Se manifestă preocupări pentru organizarea economică și administrativă, crește prosperitatea țării, se bat primii bani moldovenești, se înființează mitropolia, instituție ce va contribui la întărirea puterii centrale. În timpul lui Roman voievod (1391 – 1394), dispărând ultimele resturi ale stăpânirii tătare din Moldova, este încorporată Țara de Jos, partea de sud a Moldovei. Astfel, Roman se intitulează „voievod moldovean și moștenitor a toată Țara Românească de la munți până la țărmul mării”, Moldova prin urmare devine o nouă țară românească, prin unificarea teritorială și consolidarea internă și externă.
Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Întemeierea Moldovei. Descălecatul Moldovei
