Organizarea internă a Țărilor Române în perioada feudală secolele XIV-XV


Organizarea internă a Țărilor Române în perioada feudală secolele XIV-XV a avut puternice influențe venite atât dinspre Imperiul Bizantin cât și dinspre apusul Europei. Dezvoltarea instituțională prezintă un profund caracter unitar. Ea este aceeași în toate țările locuite de români.

Organizarea politico-instituțională a voievodatelor

Termenii de voievod și voievodat, ca formă de organizare politică românească, se constată atât în Transilvania cât și în Moldova și Țara Românească. Voievodul și-a exercitat, la început, în Transilvania, o autoritate teritorială asupra a șapte comitate: Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Târnava, Alba și Hunedoara.

Regalitatea încearcă să limiteze puterea voievodatului, recunoscând patru sași și secui o organizare aparte. Voievodul avea atribuții administrative, judiciare și militare, își alegea singur subalternii, dintre oamenii apropiați lui, îndeobște aflați în serviciul său personal. Voievodul Transilvaniei își organizează o cancelarie, cu o anumită stabilitate, începând din a doua jumătate a sec. XIV-lea. Un rol important l-a avut vicevoievodul, care, adeseori, în lipsa voievodului, conducea treburile publice.

În Țara Românească și Moldova instituția centrală, domnia se exercita de către un mare voievod și domn. Domn (dominus) însemna stăpânul țării, iar voievod, conducătorul oștilor. Considerat stăpân al țării întregi, domnul avea atribuții executive, judecătorești, legislative și militare.

Titlul de domn, așa cum apare el în documentele emise de cancelaria domnească, exprimă atributele domniei. Bunăoară, titlul de Vladislav-Vlaicu, din Țara Românească: „Ioan Vladislav, mare voievod, domn și singur stăpânitor a toată Ungro-vlahia”.

El era conducătorul suprem al armatei, era judecător suprem, avea dreptul de a emite hrisoavele, actele de proprietate. Aceste atribuții aveau adeziunea marilor feudali, reprezentați în sfatul domnesc, fiind limitate de drepturile și puterea acestora.

Sfatul domnesc și principalii dregători

În vremea lui Mircea cel Bătrân și a lui Alexandru cel Bun organizarea politică și administrativă a țării ne apare pe deplin conturată. Marele voievod domnește având asentimentul sfatului domnesc, alcătuit la început de marii boieri, apoi treptat numai din boieri cu dregătorie.

Cei mai însemnați dregători au fost: vornicul (palatinul), conducătorul curții domnești, logofătul (cancelarul), vistierul (tezaurarul), care ținea socoteala domniei, spătarul (purtătorul de spadă). În Țara Românească banul Olteniei era cea mai de seamă demnitate, urmând imediat după domn, iar în Moldova portarul, unul din cei mai de seamă dregători, cu atribuții militare, de exemplu portarul Sucevei.

Se poate observa că în Țara Românească și Moldova sunt, în linii mari, aceleași dregătorii din societatea medievală apuseană. Ele sunt similare Transilvaniei, exprimând o evoluție unitară a civilizației.

Marea adunare a țării și adunările obștești

O instituție importantă în evul mediu a fost marea adunare a țării, compusă din reprezentanții stărilor privilegiate. Ea avea atribuții politice, alegerea domnilor, aprobarea măsurilor sociale și fiscale, ratificarea tratatelor de pace și de vasalitate.

Adunările se convocau cu participarea întregii boierimi, a clerului, a oștenilor din satele privilegiate și a orășenilor. Adunările n-au devenit o instituție permanentă, ci se întruneau numai în cazuri excepționale. În Transilvania, adunările obștești (congregațiile generale) erau adunări cu caracter judiciar, dar care se interesau și de probleme economice și administrative sau chiar legislative.

Ele aveau un pronunțat caracter de clasă. După răscoala de la Bobâlna apar congregațiile generale ale nobilimii, prin întrunire chiar în 1437, la care participă nobili și păturile înstărite ale sașilor și secuilor, denumite „stări” privilegiate. Dacă înainte de 1437 la congregații participau și cnejii și nobilii români, după această dată ele exprimă numai interesele celor trei stări privilegiate.

Aceste congregații sunt o formă premergătoare a dietelor din secolul al XVI-lea. Tot în Transilvania, în condițiile organizării specifice a sașilor și secuilor, constatăm congregațiile sau adunările scaunelor săsești și secuiești, amândouă cu atribuții judiciare.

Organizarea internă a Țărilor Române în perioada feudală secolele XIV-XV
Curtea domnească de la Târgoviște: turnul Chindiei

Organizarea administrativ-teritorială a Țărilor Române

Teritoriul României a cunoscut în epoca medievală o diversitate de organisme administrative, cum sunt în Transilvania districtele la români. Cele mai multe districte românești se aflau în Țara Hațegului, în Banat unde s-a păstrat străvechea organizare socială românească. Districtele dispuneau de o largă autonomie judiciară.

Alături de districte se constată existența organizării scăunale la secui și sași, nume care semnifică scaunul de judecată. În teritoriul secuiesc erau șapte scaune, cu atribuții judiciare și militare, peste care se suprapuneau autoritatea unui comite, numit de rege din rândul nobilimii maghiare.

Organizarea sașilor este asemănătoare districtelor românești și scaunelor secuiești; în total au fost șapte scaune, la care se adaugă încă două. Scaunele aveau aceleași atribuții judiciare și administrativ-fiscale. La sași vom găsi însă și districte, districtele Brașovului și Bistriței.

Treptat, la sași s-a conturat, pornind de la adunarea celor 7 scaune, o adunare teritorială și politică numită „Universitatea sașilor”, ce se va dezvolta mai cu seamă în sec. al XVI-lea. Comitatele au fost vechi organizații ale cetăților și domeniilor regale; ele se transformă în organisme nobiliare. În fruntea lor se află comitele sau locțiitorul său, vicecomitele.

Organizarea administrativă a Țării Românești și Moldovei se întemeiază pe curteni, adică slujitorii curții domnești, care aduceau la îndeplinire poruncile domnești. Teritoriul Moldovei era împărțit în ținuturi, iar al Țării Românești în județe, care își aveau originea în organizarea obștilor. Județele și ținuturile aveau în fruntea lor un reprezentant al domniei, cu atribuții administrative, judiciare și financiare.

Un loc aparte l-a avut organizarea orașelor. În Transilvania acestea se bucurau de autonomie, cu drept de autocârmuire, putând să-și aleagă organele de conducere. Aici orașul era condus de sfatul orășenesc, compus din 12 jurați, de obicei oameni cu avere.

Acesta era condus de un jude. Judele era de regulă și reprezentantul regelui. Din a doua jumătate a sec. al XIV-lea își face apariția burgmeșterul (Bürgermeister, magister, civium). În Moldova și Țara Românească conducerea orășenească o exercită un șoltuz și respectiv județ, ajutați de 12 pârgari, sub controlul reprezentantului domniei - vornicul sau pârcălabul de târg. Conducerea orășenească avea și ea atribuții largi.

Castelul Bran
Castelul Bran

Organizarea judiciară

Atât în Transilvania, cât și în Țara Românească și Moldova, justiția avea un caracter de clasă. În sec. al XIV-lea și al XV-lea, deși dăinuiau vechile obiceiuri judiciare, dreptul românesc etc., legiuirile feudale elaborate de stat tind în Transilvania să le ia locul. Instanțele feudale au fost: cea seniorală, exercitată de feudal asupra țăranului, apoi a comitatului, cea voievodală și cea regală.

În Țara Românească și Moldova constatăm același vechi drept românesc „obiceiul țării noastre”, „legea românească”, peste care se suprapune jurisdicția feudală, exercitată de boier, adeseori dregător domnesc. Judecătorul suprem al țării era domnul, singurul care pronunța pedepse capitale.

Țăranii liberi erau supuși judecății dregătorilor domnești și a obștii. Și în Țara Românească și în Moldova, din sec. al XV-lea, începe să se apeleze la legiuirile scrise, cu prevederi penale și civile de origine bizantină.

Cu sec. al XVI-lea în Transilvania, după răscoala lui Gheorghe Doja, pe baza hotărârilor dietei, apare Tripartitul lui Verbőczy (colecție de legi tipărite) având un pronunțat caracter de clasă.

Organizarea militară

În Transilvania ca și în Țara Românească și în Moldova voievodul avea, printre atributele sale, și pe aceea de comandant militar. Oastea chemată la luptă era alcătuită din trupe strânse de comitate, din steagurile marilor nobili și a episcopului Transilvaniei, din cetele boierești în Țara Românească și Moldova.

Un rol important în Transilvania l-au avut, până în sec. al XVI-lea, cnejii și voievozii români, care au constituit forța armatei lui Iancu de Hunedoara împotriva turcilor. În Țara Românească și Moldova, alături de cetele boierești și oastea domnească, depinzând direct de voievodul țării, era chemată la luptă și țărănimea liberă, răzeșii și moșnenii, oastea târgoveților.

Începând cu vremea lui Mircea cel Bătrân, și mai cu seamă în timpul lui Ștefan cel Mare, țăranii participă constant la oaste. În aceste vremuri un loc important l-a avut oastea de călăreți dotată cu armament specific societății feudale.

Nevoia de apărare a determinat construirea cetăților de margine și din interior, care constituiau un adevărat sistem defensiv: Hotin, Cetatea Albă, Cetatea Neamțului, Suceava, Roman etc.


De reținut:

  1. Organizarea internă a Țărilor Române în perioada feudală secolele XIV-XV (perioada feudală), a fost în esență aceeași, având un caracter unitar.
  2. Ca formă de organizare politică, instituția centrală a fost voievodatul, aceeași pentru toate Țările Române.
  3. Instituțiile reflectă civilizația românească autohtonă, dar și influențele care s-au exercitat de către feudalitatea apuseană și bizantină.
  4. Prin formele și modul de organizare instituțiile se încadrează, cu particularitățile lor, în feudalitatea europeană.

Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Organizarea internă a Țărilor Române în perioada feudală secolele XIV-XV

persoane au considerat acest articol util. Votează dacă ți-a fost de ajutor.