Vlad Țepeș – domnul Țării Românești

Vlad Țepeș

Vlad Țepeș (n. 1431 – d. 14 decembrie 1476), sau Vlad Dracula, a fost domnitorul Țării Românești în anii 1448, 1456-1462 și 1476. Vlad Țepeș și-a câștigat faima europeană de voievod autoritar, personalitate puternică, necruțător cu dușmanii, dar și luptător neînfricat împotriva turcilor. Izvoarele narative, îndeosebi Povestirile germane despre faptele domnului, au răspândit în Europa imaginea unui domn crud, neîndurător, pentru a justifica atitudinea lui Matei Corvin, care nu a dus la bun sfârșit campania de sprijinire a domnului în lupta antiotomană din 1462. Scrise sub influența politicii lui Matei Corvin, aceste povestiri accentuează trăsăturile exclusiv negative ale domnului, ignorând calitățile sale. Dimpotrivă, alte izvoare, documentele istorice propriu-zise, ne oferă o imagine în concordanță cu adevărul istoric. Un Vlad Țepeș, domn autoritar în politica internă, neînduplecat cu boierii și un luptător pentru apărarea independenței Țării Românești.

Începuturile domniei. Politica internă a lui Vlad Țepeș

Cu ajutorul protectorului său, Iancu de Hunedoara, și a unui grup de boieri el se înscăunează domn în 1456. Domn autoritar, Vlad Țepeș a urmărit întărirea puterii centrale. El a încercat să pună capăt abuzurilor boierești, potrivit unui principiu pe care îl expune cu claritate de la început (10 septembrie 1456) brașovenilor: „gândiți-vă și voi că, atunci când un om sau domn este tare și puternic, atunci poate face pace cum vrea; iar când e fără putere unul mai tare va veni asupra lui și va face cu dânsul ce va vrea”. Ideile politice ale domnului apar și în Povestirile slavone despre Vlad Țepeș, în care este calificat un „mare stăpânitor”, în măsură să pedepsească pe cei care ar pune sub semnul întrebării prerogativele domnești.

Pe plan intern a dus o politică antiboierească, în sensul că a înlăturat pe cei ce unelteau sau a îngrădit abuzurile marii boierimi. În aceeași vreme și-a recrutat dregătorii din oameni devotați lui, căutând astfel să ia puterea din mâinile vechii boierimi.

Aceste măsuri au dus la îngrădirea puterii marii boierimi și la întărirea puterii centrale. S-a preocupat de dezvoltarea internă a țării; a încurajat comerțul prin măsuri de protejare a negustorilor locali. Celor ardeleni le asigura securitate în țară, prin pedepsele drastice pe care le administrează hoților și celor necinstiți.

De asemenea, Țepeș a păstrat și a consolidat instituțiile centrale, asigurând însă o mai mare mobilitate a dregătorilor și în aceeași vreme a eliminat din sfatul domnesc pe boierii fără dregătorii. Astfel domnul a putut să controleze boierimea prin oamenii săi, reprezentanți în sfatul domnesc și să evite crearea unei grupări nefavorabile, domniei sale. Dregătorii lui Vlad Țepeș, în marea lor majoritate, nu făceau parte din marea boierime. O parte a lor provenea și din ardeleni și moldoveni, oameni atașați lui, din vremea pribegiei.

S-a preocupat și de organizarea armatei. El a menținut „oastea cea mare”, dar a instituit un corp de oaste, un fel de gardă personală, alcătuită din soldați credincioși lui și din mercenari. A răsplătit ostașii cu averile confiscate de la cei care nesocoteau vrerile domnești și i-a ridicat în rândurile „vitejilor”, adică a călăreților, cărora le-a acordat un rol în administrația țării.

Din vremea lui Vlad Țepeș datează și prima atestare documentară a orașului București, unde se construiește curtea domnească.

Lupta antiotomană sub conducerea lui Vlad Țepeș

Vlad Țepeș se angajează în lupta antiotomană refuzând plata tributului și rupând relațiile cu turcii. Bizuindu-se pe sprijinul lui Matei Corvin, el se orientează hotărât spre alianța cu statele creștine. Alianța cu Ungaria determină încercările turcilor de a-l prinde și înlătura prin vicleșug, trimițând pe Hamza beg să-l aducă la Poartă, sub pretextul discutării unor litigii de hotar. Simțind cursa în care era să fie atras, Vlad Țepeș s-a prezentat la Giurgiu însoțit de o gardă puternică și, luptându-se vitejește, i-a înfrânt pe turci. Prizonierii luați au fost duși lângă Târgoviște și trași în țeapă, în frunte cu Hamza beg, așezat în țeapa cea mai înaltă. În iarna anului 1461/1462 Vlad Țepeș a organizat o incursiune în sudul Dunării. Cu acest prilej eliberează Giurgiu pustiind teritoriile de la gurile fluviului până la Zimnicea provocând mari pierderi turcilor.

În primăvara anului 1462 Mahomed al II-lea însuși, în fruntea unei mari armate, trecu Dunărea pentru a-l pedepsi pe Vlad Țepeș. Sultanul aduse și un pretendent la tron, în persoana lui Radu cel Frumos, fratele domnului. Vlad cu o armată de aproximativ 22.000 de oameni, recrutată din țărani, orășeni și boieri mici, după mai multe lupte de hărțuială, la 16/17 iunie 1462, în apropiere de Târgoviște, întreprinde un atac de noapte, rămas celebru în memoria contemporanilor și reprezentant în pictura românească de către Theodor Aman. El a pătruns, cu vreo 7000 de călăreți, în tabăra otomană, urmărind atacarea cortului sultanului și uciderea acestuia. Provocând o mare panică, turcii au ajuns să se măcelărească între ei, lupta încheindu-se cu un dezastru pentru sultan.

Această victorie n-a putut fi exploatată pe deplin deoarece o parte din boieri, nemulțumiți de măsurile aspre luate de domn împotriva lor, l-au părăsit, trecând de partea lui Radu cel Frumos. Totodată Matei Corvin, care primise importante ajutoare din apus, pentru a-l sprijini pe Vlad Țepeș, întârzie prea mult și urmărind scopuri politice în alte regiuni din sud-estul european, nu voia de fapt o angajare în conflictul cu turcii.

În această situație, Vlad Țepeș s-a retras peste munți în Transilvania, așteptând ajutorul lui Matei Corvin. O intrigă pusă la cale a spulberat speranța lui Vlad Țepeș. Acum se plăsmuiesc scrisori compromițătoare: în una adresată sultanului, se făgăduia ajutor împotriva Ungariei. Scrisoarea a fost însă numai un pretext, deoarece, în realitate, Matei Corvin trebuia să justifice atitudinea sa din timpul luptelor lui Vlad Țepeș cu turcii. Acesta a fost motivul principal al punerii în circulație a literaturii defăimătoare menită să-l compromită pe domnul Țării Românești în fața opiniei publice străine. Regele Matei l-a închis pe Vlad Țepeș, timp de peste un deceniu la Buda.

În toamna anului 1476, la îndemnul lui Ștefan cel Mare, convingându-se că Țepeș este personalitatea cea mai indicată pentru reorganizarea luptei antiotomane, Matei Corvin l-a eliberat pentru a-și relua tronul. N-a domnit însă decât două luni, fiind ucis de boieri, în urma uneltirilor lui Laiotă Basarab și ale turcilor.

Astfel se încheie o viață pe care, de la început și până la sfârșit, a dedicat-o ideii de păstrare a independenței Țării Românești. Oamenii politici l-au prețuit, încredințându-i acțiunea de reluare a luptei antiotomane. Prin lupta lui împotriva Imperiului otoman, el a stăvilit intențiile turcilor de a transforma țara în pașalâc și a contribuit la consolidarea politică a Moldovei în primii ani ai domniei lui Ștefan cel Mare.


Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Vlad Țepeș și lupta antiotomană

%d blogeri au apreciat: