Rezumat Luceafărul. Comentariu literar

Rezumat Luceafărul. Comentariu literar

Poemul Luceafărul nu este un basm obișnuit. Mihai Eminescu se folosește de cadrul fantastic (castelul între cer și mare, noaptea, visul fetei de împărat, întruparea lui Hyperion etc.) pentru a ne spune o poveste mult mai profundă despre dragoste și moarte, despre puterea de a renunța din iubire până și la nemurire, despre atracția pe care o exercită asupra omului forțele superioare, înalte, eterne.

Așadar, latura de basm e un decor pentru toate acestea. Dacă citim cu atenție acele părți ale Luceafărului în care vorbesc, rând pe rând, Hyperion, Cătălina, Cătălin și Demiurgul, avem impresia că știm de undeva cuvintele și felul lor de a vorbi.

Mihai Eminescu pune în gura acestor „personaje” cuvinte, expresii, pe care le-a folosit în alte poezii, în care el vorbea în nume propriu. De exemplu, când Cătălin îl cheamă pe Hyperion, chemarea ei seamănă cu aceea a fetei din Floare albastră sau a bărbatului din Dorința. Cătălin, la rândul lui, pare a folosi limbajul curtenilor și jucăuș din acele poezii eminesciene ca Pajul Cupidon, în care dragostea seamănă cu un joc vesel și agreabil.

În sfârșit, Demiurgul vorbește în sentințe, ca acelea din Glossă sau din alte poezii eminesciene pe care G. Călinescu le-a numit gnomice (adică bazate pe enunțarea unor adevăruri și maxime filozofice).

Putem să spunem că Luceafărul, sub o înfățișare de basm, este o sinteză a liricii lui Eminescu, a „vocilor” poetice din opera lui.

Din punctul de vedere al ideilor și al fanteziei lirice, poemul conține numeroase opoziții: între cer și pământ; între dorința Cătălinei de a-l vedea pe Hyperion în universul ei pământesc și dorința lui Hyperion de a o ridica alături de el în universul ceresc; între Hyperion și Cătălin; între vis și realitate; între pasiune și renunțare.

Aceste opoziții de idei sau de metafore i-au dictat lui Eminescu anumite simetrii în compoziția Luceafărului. De exemplu, apariția lui Hyperion, invocațiile ca și unele elemente materiale sunt două, repetate simetric. Cătălina îl cheamă de două ori pe Hyperion, care se întrupează de două ori și de fiecare dată din câte două elemente contradictorii (cer și mare, lumină și întuneric).

Hyperion apare fetei de împărat o dată ca înger și o dată ca demon. Rostește, la rândul lui, două chemări, ca și Cătălin. În ultima parte a poemului, această simetrie e ruptă: la a treia chemare a Cătălinei, din final, Hyperion răspunde printr-un refuz.

Poemul Luceafărul reprezintă și o sinteză de teme și de motive din poezia lui Eminescu, nu numai una de „voci”, adică de atitudini filozofice și lirice. Regăsim, de exemplu, atât natura de elemente primordiale, de început de lume, din Scrisoarea I sau din Memento Mori, cât și natura familiară, ocrotitoare, din poeziile de dragoste.

Două serii de imagini pot fi puse față în față. Pe de o parte, „a chaosului văi”, locul „unde nu-i hotar”, în care ajunge Hyperion în drumul său spre originile universului, și unde timpul încearcă în zadar „din goluri a se naște”, unde „e un adânc asemene/Uitării celei oarbe”; pe de altă parte, „cărările din crânguri”, „șirul lung de mândri tei”, sub care Cătălina și Cătălin stau îmbrățișați, ploaia de flori argintii mirositoare (ca în Dorința).

Aceste serii de imagini ilustrează cele două aspecte esențiale ale naturii lui Mihai Eminescu. În același fel simetric par a se raporta unele la altele imaginile marelui univers, exterior, cosmic, și de cele ale micului univers, interior, domestic. Poemul începe cu opoziția dintre marea nesfârșită, cu zarea ei îndepărtată, de unde apare Luceafărul, și camera Cătălinei din negrul castel, cu fereastra îngustă deschisă larg.

Între Hyperion și Cătălina este și o diferența dintre un locuitor al marelui univers, fără granițe, și o ființă ce trăiește în micul univers domestic al castelului. El se simte bine în cer, în mare, locuri nețărmuite, uriașe; ea, în odaie, în cadrul ferestrei (care sugerează felul în care lumea Cătălinei poate veni în contact cu lumea lui Hyperion), în parcul castelului sau în crâng.

Această opoziție a imaginilor ne conduce spre o opoziție de idei: Cătălina e un simbol al făpturilor pământești, limitate și muritoare, în vreme ce Hyperion simbolizează ființa fără moarte, geniul, excepția. Dragostea dintre două ființe atât de deosebite este ca o atracție a contrariilor.

Cătălina e mânată de dorința de a se înălța, de a-și depăși condiția; Hyperion e mânat de dorința de a se sacrifica, de a renunța la eternitate. Aspirația fetei de împărat și capacitatea de sacrificiu a Luceafărului – iată mișcările spirituale care fac posibilă întâlnirea lor, fie și în închipuire.

Și chiar dacă întâlnirea e urmată de o definitivă despărțire (Hyperion, întors la locul lui din cer, se resemnează să mai devină muritor, iar Cătălina își găsește fericirea pe pământ, alături de Cătălin, om obișnuit ca și ea), experiența spirituală nu a putut rămâne fără urmări pentru nici unul dintre cei doi.

În finalul poemului, Hyperion pare pătruns de amărăciunea de a fi descoperit că lui, nelimitatul, nemuritorul, îi este totuși oprit să se bucure de dragoste: că există o limită pe care nu și-o știa. Cătălina, la rândul ei, își dă seama că, dacă nu se poate ridica la Luceafăr și dacă el nu-i poate lumina „viața”, cum îi cere la început, o poate totuși însoți în „norocul” ei alături de ființa iubită.

Din fantezia de basm a Luceafărului putem desprinde nenumărate astfel de înțelesuri profunde. Imaginația lui Mihai Eminescu seamănă cu o cutie cu miracole.

Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Rezumat Luceafărul. Comentariu literar