Rezumat Moara cu noroc. Caracterizarea lui Ghiță, a Anei și a lui Lică Sămădăul

Rezumat Moara cu noroc

Tema nuvelei Moara cu noroc

Tema nuvelei Moara cu noroc o constituie urmările negative, consecințele nefaste pe care setea de îmbogățire le are asupra vieții sufletești a individului, asupra destinului omenesc. La baza ei se află convingerea autorului că goana după avere, în special după bani, zdruncină tihna și amărăște viața omului, generează numeroase rele, iar în cele din urmă duce la pierzanie. Această convingere este ilustrată cel mai bine în nuvelă prin destinul cizmarului Ghiță.

Subiectul

Nuvela Moara cu noroc este scena de înfruntare a două personaje cu caractere puternice: cârciumarul Ghiță și sămădăul Lică. Celelalte personaje, cu mici oscilații determinate de unele împrejurări confuze, se situează, prin atitudinea, comportarea și faptele săvârșite, alături de unul sau de altul dintre cei doi protagoniști.

Sărăcia, prețuită de Ioan Slavici în alte nuvele pentru puterea ei miraculoasă de a menține echilibrul sufletesc al omului, liniștea vieții lui, devine la începutul nuvelei Moara cu noroc motiv de puternice frământări, dând lui Ghiță un sentiment de inferioritate. El identifică sărăcia cu lipsa de demnitate.

Vrând să scape de sărăcie, el nu dorea de fapt să se îmbogățească pentru a trăi bine, ci pentru a fi cineva, pentru a fi respectat. Nemulțumit de condiția sa socială, el simte că ar putea face și altceva, mai rentabil, decât să cârpească cizmele sătenilor.

Și, în ciuda rezervelor exprimate de soacra sa – care întruchipează în nuvelă înțelepciunea vârstei și a experienței -, se hotărăște să abandoneze liniștea colibei din sat și să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. Ghiță se mută aici cu întreaga familie: nevasta, doi copii și soacra.

Situată la oarecare depărtare de satele din jur, la loc de popas pentru păstorii turmelor de porci, care umpleau luncile și pădurile, și pentru drumeții ce circulau de la un sat la altul, cârciuma se dovedește, la început, a fi, într-adevăr, cu noroc, iar Ghiță se arată cât se poate de harnic și de priceput pentru a face rentabilă noua îndeletnicire.

„Nu trecuse nici jumătate de an de zile de când se afla la Moara cu noroc, și treburile mergeau din ce în ce mai bine; avea porci la îngrășare, două vaci cu lapte, căruță pe răzoare, doi cai buni, avea bani în ladă, nu prea mulți, dar destui ca să poată trăi un an, doi dintr-înşii”.

Când Ghiță tocmai începuse să guste, cu întreaga familie, bucuria că a scăpat de sărăcie, la Moara cu noroc apare un personaj ciudat – Lică Sămădăul. Sosind la cârciumă pe o cărare ascunsă, nu pe drum deschis, el schimbă câteva vorbe cu Ghiță, într-un fel cam neobișnuit, iar mai apoi pleacă, lăsându-l într-o nedumerire totală.

Ana, nevasta lui Ghiță, cu un simț caracteristic, intuiește că Lică este „om rău și primejdios”. În sinea lui, și Ghiță avea aceeași bănuială. Simțind față de Lică o atracție misterioasă, nu-i venea să-și dezvăluie gândul.

În scurta vreme, el înțelese că „aci, la Moara cu noroc, nu putea să steie nimeni fără voia lui Lică… Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămâie la Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine…; nu-l lăsa inima să părăsească locul, la care în scurt timp putea să se facă om cu stare…” Dar asta înseamnă să cadă la învoială cu Lică, adică să devină omul lui, acceptând să-l țină la curent cu tot ce vede și tot ce află, sau chiar să intre în afaceri necurate cu el, asumându-și toate riscurile legate de o asemenea înțelegere.

O decizie în acest sens nu era ușor de luat, pentru că Ghiță era om cinstit și prevăzător; și mai ales pentru că nu era singur pe lume: „avea nevastă și copii și nu putea să facă ce-i plăcea”.

Dorința de „a se face om cu stare”, asociată cu evenimente și întâmplări pe care nu le putea nici prevedea, nici evita, l-a antrenat, uneori direct, alteori indirect, la afacerile necurate ale lui Lică. Ghiță „făcuse, fie la strâmtoare, fie din slăbiciune, lucruri care puteau să deie loc la bănuieli grele”.

Chemat în fața judecătorului, el „nu putea tăgădui c-a avut daraveri cu Lică și trebuia să spună toate cele petrecute, și din două una: ori Lică ajungea să fie dovedit și pus la pedeapsă, și atunci nici el, Ghiță, ca om însoțit cu un făcător de rele, nu putea să scape cu obrazul curat, ori Lică scăpa, și atunci Ghiță trebuia să se teamă de răzbunarea lui”.

Judecata, făcută în spiritul relațiilor burgheze, nu-l putea însă dovedi vinovat pe Lică, pentru că el „știa să-și aleagă stăpânii și putea să și-i aleagă după plac, deoarece nimeni nu știa să păzească o turmă și să o vânză atât de bine ca dânsul”.

Setea de răzbunare a lui Ghiță, necinstit de Lică, în cele din urmă, până și în viața familială, nu mai poate fi însă stăvilită. Ghiță știa acum că Lică este un hoț și un ucigaș, că el îl prădase pe arendaș și că tot el pusese la cale asasinarea acelei femei tinere, găsită în pădure la jandarmul Pintea.

După multe frământări și ezitări, izvorâte nu atât din teamă cât din prudența pe care o alimentează sentimentul demnității. Ghiță se hotărăște să-l dea pe Lică căprarului Pintea – și el un fost sămădău și hoț de codru, care se făcuse anume jandarm, pentru a se răzbuna pe Lică.

Cei doi se înțeleg să-i întindă o cursă, spre a-l putea prinde cu banii și obiectele furate asupra lui. Ghiță îl anunță, în taină, că vrea să meargă la oraș și se oferă să-i schimbe acolo galbeni și alte obiecte din aur. Fără a bănui gândul ascuns, Lică vine la Moara cu noroc, aducând cu el „aur și argintărie”.

Sub pretext că pleacă la oraș, Ghiță merge să-l anunțe pe Pintea. Întorcându-se cu acesta și cu alți doi jandarmi, îl vede însă pe Lică plecând de la Moara cu noroc și își dă seama că a ratat orice prilej de a-l dovedi vinovat; și, lucru mai grav, că onoarea familiei lui a fost întinată.

Ghiță, care odinioară credea că omul poate să facă și să desfacă, înțelege acum că nimic din câte s-au întâmplat nu se mai poate îndrepta. Și astfel, o viață începută frumos sfârșește într-o tragedie îngrozitoare. Cizmarul de sat Ghiță – omul chibzuit la vorbă și la faptă, cinstit și demn, ducând o existență modestă, dar tihnită – ajunge, după nici un an de viață zbuciumată într-o cârciumă, un om ursuz, închis în sine, care, într-o criză de orgoliu familial, nu ezită să-și ucidă soția, silită de comportarea lui să-i devină necredincioasă.

Adept al unei morale intransigente, Ioan Slavici își pedepsește exemplar toate personajele nuvelei amestecate în afaceri necinstite: arendașul este prădat și bătut, încât abia se mai ține pe picioare; femeia aceea tânără, bănuită de Lică a avea „slăbiciune de aur și de pietre scumpe”, este asasinată prin sufocare; Buză-Ruptă și Săilă Boarul sunt osândiți pe viață;

Lică Sămădăul se sinucide, izbindu-se cu capul de un stejar uscat, și trupul lui este aruncat de Pintea în apă, pentru ca „nimeni în lume să nu afle” că a scăpat de pedeapsa legilor.

Iar pentru a purifica locul afacerilor necurate și al crimelor, un incendiu mistuie în flăcări cârciuma de la Moara cu noroc, transformând în scrum și cele două corpuri lipsite de viață: al Anei și al lui Ghiță.

Caracterizarea lui Ghiță, a Anei și a lui Lică Sămădăul

Cizmarul Ghiță, devenit cârciumar la Moara cu noroc, este un personaj puternic individualizat, mai ales printr-o mare varietate de trăsături sufletești contradictorii, izvorâte din incompatibilitatea dintre atracția irezistibilă spre îmbogățire și simțul înnăscut al demnității, dorința lui de a rămâne om cinstit. Prin Ghiță, Ioan Slavici exemplifică o dramă a omului.

În contact cu Sămădăul, care îl fascinează și îl înspăimântă, în același timp, prin spiritul său întreprinzător, prin îndrăzneală în afaceri și siguranță de sine când se află în împrejurări dificile, Ghiță intră în mecanismul necruțător al existenței zbuciumate.

Conștiința lui devine acum câmpul unei lupte aprige între două îndemnuri opuse: unul care îl recheamă la viața onestă dinainte, altul care îl ispitește la complicitățile necinstite în scopul înavuțirii.

El devine victimă a lui Lică Sămădăul numai pentru că acesta îi descoperă slăbiciunea de a „ține la bani”: Ghiță „se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășie cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa și i se împăingeneau parcă ochii; de dragul acestui câștig ar fi fost gata să-și pună, pe un an, doi, capul în primejdie”; „întâia oară în viața lui ar fi voit să n-aibă nevastă și copii, pentru ca să poată zice: Prea puțin îmi pasă!”

Banii râvniți atât de mult îi dau o fericire tragică, pe cât de zbuciumată, pe atât de provizorie: „Banii primiți de la Lică erau pe masă și Ghiță stetea singur și cu ușa închisă înaintea lor, cercetând cu încordată luare-aminte fiecare bucată… Ghiță privi câtva timp dezamăgit la bani, cu toate acestea îi părea bine, căci, la urma urmelor, el avea drept la o parte din acești bani, muncise pentru ei… După ce trase iar banii în saltarul mesei, el se plimbă câtva timp prin casă… se gândea cât trebuie să muncească un om ca dânsul pentru ca să adune atâta la un loc, și nu-l lăsa inima să-i deie din mână”.

Patima banului transformă radical caracterul lui Ghiță. El se înstrăinează de toată lumea, până și de nevastă și de copii; iar aceasta îl face să-i fie teamă parcă și de umbra lui.

Un sentiment de nesiguranță îl ține într-o neliniște, într-o tensiune permanentă: „Ce ai, Ghiță!? strigă nevasta cuprinsă de îngrijorare. – Ce am? Răspunse el cu amărăciune. Am o nenorocire: pierd ziua de astăzi pentru cea de mâine… Astăzi stau aici și nu mă supără nimic, dar îmi fac eu însumi gânduri rele despre ziua de mâine… și cât vom sta aici, nu mai scap de nevoia asta”.

Neîncrederea în ziua de mâine și sentimentul culpabilității îl fac să devină închis în sine și irascibil, mereu pe punctul de a izbucni într-o criză de mânie, de a lovi pe cineva. Nimeni nu-i mai intra în voie.

Nici în prezența Anei, față de care înainte avea o comportare atentă și delicată, el nu se mai putea acum stăpânii: „Adecă și tu! grăi Ghiță înecat de mânie, apoi se apropie de dânsa, pas cu pas, precum păienjenul se apropie de musca prinsă în mreaja măiastră, o măsură cu ochii, își ridică amândouă mâinile asupra ei și rămase câtva timp nemișcat și gata de a se arunca la ea”.

Când venise la cârciuma de la Moara cu noroc, Ghiță încă știa să fie un soț tandru și un tată bun. Dar acum nu mai simțea nevoia unor asemenea manifestări: „chipul frumos al Anei, trupul ei fraged, firea ei blândă și glasul ei dulce nu mai puteau să străbată până la inima lui”.

Patima banului pârjolise până și sentimentul iubirii, care cu ani în urmă înflorise pur în sufletul lui. Crezând că în anumite împrejurări minciuna face mai puțin rău decât adevărul, Ghiță își ascunde fața de Ana și sufletul, și gândurile, deși era convins că aceasta nu-i face onoare.

Satisfacțiile inedite ce i le aduce aurul, pervertindu-i sufletul și împingându-l pe drumul ticăloșiei, alternează cu momente de renaștere a fondului uman pozitiv, când se simte îndemnat să fugă cât mai departe de Sămădău, pentru a-și redobândi liniștea, pentru a trăi, ca mai înainte, în tihnă, alături de Ana și de copii.

Ghiță este conștient că se afundă pe zi ce trece în necinste, dar nu găsește în el și nici în soția lui, de care patima banului îl izolase, sprijinul necesar pentru a pune capăt tentației nesăbuite.

La rândul ei, Ana, „prea tânără, prea așezată și oarecum prea blândă la fire”, deși nu vrea să deranjeze pe nimeni cu tristețile ei, nu putea să nu înregistreze dureros înstrăinarea lui Ghiță. Văzând că soțul ei își ascunde cu mare grijă atât afacerile, cât și frământările, „Ana era adânc jignită; ea ar fi dorit să afle mai mult, se simțea în drept a cere să știe tot și nu putea să-l ierte pe Ghiță pentru lipsa de încredere”.

Când acesta, simțind-o tulburată de tot felul de bănuieli rele, îi amintește că alții au necazuri mai mari, Ana izbucnește: „- Ce-mi pasă mie de alții! Mai mult amar n-a fost în viața lor întreagă decât este acum în sufletul meu; e mai grozav să trăiești cum trăiesc eu, decât a fi ucis în drum. Tu nu mă omori, Ghiță; mă seci de viață, mă chinuiești, îmi scoți răsuflare cu răsuflare viața din mine, mă lași să mă omor eu din mine”.

Cu toate acestea, Ana, crescută de mama ei în tradiția devotamentului față de cămin, față de bărbat și copii, nu se lasă ușor zdruncinată în convingerea că Ghiță e om cinstit. Ea își face adesea reproșuri că n-a știut să fie tot timpul alături de el, să-l ajute la vreme, pentru a nu cădea în ispita lui Lică.

Și, cu toate că amărăciunea pe care o simțea în suflet o făcea să nu mai poată surâde ușor, iar iubirea ei devenise tristă și lipsită de entuziasm, ea tot pe Ghiță îl avea la inimă. Iar în momentele de dezamăgire simțea mai puternic nevoia de a i-o spune.

Atunci când el a acuzat-o brutal că „îi stă în cale”, Ana a găsit în sufletul ei „ceva mai tare” decât pornirea de a-și lua copiii și „de a pleca fără de întârziere, pentru ca să nu se mai întoarcă niciodată”, strigându-i în față cu încăpățânare: „să nu crezi că așa mă vei alunga de la tine. Țin la tine, Ghiță, țin cu toată inima, și cu cât te vei face mai aspru, cu atât mai dinadins am să țin, și ți-o spun aceasta tocmai fiindcă te văd că nu vrei s-o auzi”.

În prezența evoluției Anei, Slavici se dovedește un bun cunoscător al psihologiei feminine. Când ea era supusă acestui zbucium sufletesc, se mai afla la vârsta la care cântecul și jocul nu dispar încă din sufletul femeii și o fac capabilă de emoții, de simțăminte și vibrații pure. Trădarea bărbatului nu este pentru ea un gest necugetat, un capriciu superficial.

Când iubirea pentru Ghiță încetează, în sufletul Anei se aprinde disprețul. Forța care îl declanșează este puternică și emoționantă. Declarația pe care Ana i-o face lui Lică dezvăluie la această ființă fragilă un caracter ferm și o mare capacitate de concentrare a sensibilității pentru luarea unei decizii dificile: „Tu ești om, Lică, iar Ghiță nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești, ba chiar mai rău decât așa”.

Spre aceeași concluzie ne conduce și reacția Anei în momentul cel mai dramatic. Strigătul disperat: „Nu vreau să mor, Ghiță! Nu vreau să mor!”, rugămintea adresată lui Lică de a o ridica sunt de ajuns pentru a convinge că, deși o sacrifică, Slavici gândea, ca și Ana, că viața e mai frumoasă decât moartea.

Ioan Slavici își dovedește talentul său de mare portretist și în realizarea lui Lică Sămădăul, personaj cu o trăsătură mai aparte. Deși linear ca viață sufletească, fără frământările și zbuciumul lui Ghiță, Lică se distinge prin câteva trăsături de caracter bine conturate pe fondul acțiunilor la care participă.

Slavici îl caracterizează indirect, prin apartenența la acea categorie a păstorilor, specifică economiei ardelenești din vremea sa. În această categorie, sămădăul ocupă un loc aparte, fiind „om cu stare, care poate să plătească grăsunii pierduți ori pe cei furați”. Iar aceasta îl face „mai ales om aspru și neîndurat, care umblă mereu călare de la turmă la turmă, care știe toate înfundăturile, cunoaște pe toți oamenii buni și mai ales pe cei răi, de care tremură toată lumea…”.

Desprins din această categorie a sămădăilor, Lică este individualizat printr-un portret fizic alcătuit din trăsături caracteristice: „un om ca de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncene dese și împreunate la mijloc”. În această înfățișare, Ana, mama ei și chiar Ghiță intuiesc, prin instinct, trăsături de caracter ce se vor afirma pe măsura desfășurării evenimentelor.

Un portret moral, confirmat de evenimentele care urmează, îi face Ana, atrăgând atenția lui Ghiță să nu intre în cârdășie cu el: „Fă cum știi, dar eu îți spun, și nu mă lasă inima să nu-ți spun, că Lică e om rău și om primejdios: asta se vede din ochii lui, din rânjetul lui și mai ales din căutătura ce are când își roade mustața cu dinții. E om pătimaș, Ghiță, și nu e bine să te dai prea departe de el”.

Asuprimea de om primitiv a lui Lică este însă asociată cu un fel de noblețe sălbatică. El este inteligent și generos cu cei ce-l sprijină în afaceri; la petreceri devine vesel și bun. Nu lipsesc nici semnele exterioare ale acestei nobleți: „Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi și argint și bici de carmajin cu codoriștea de os împodobit cu flori tăiate și cu ghintulețe de aur.”

Unele elemente de factură romantică (descrierea înfățișării lui Lică în momentul în care era pe punctul de a o părăsi pe Ana, tabloul de natură care urmează părăsirii Anei, precum și scena din biserică) întregesc portretul moral al lui Lică: om fără suflet, fără lege și fără credință. Slavici anunțase, de altfel, acest portret într-o replică anterioară a lui Ghiță: „Tu nu ești om, Lică, ci deavol”.

Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Rezumat Moara cu noroc. Caracterizarea lui Ghiță, a Anei și a lui Lică