Plăcile tectonice și dinamica scoarței terestre


Plăcile tectonice

Plăcile tectonice reprezintă segmentele cu aspect de calote sferice care formează scoarța terestră. Ele pot fi asemuite cu coaja, ruptă în bucăți, a unei portocale, cu deosebirea că plăcile au grosimi foarte variabile și se împlântă (așează, fixează) într-un material fluid, vâscos. Există 6 plăci majore, alte 7 plăci medii (intermediare) și o sumedenie de microplăci sau subplăci.

Plăcile majore sunt: pacifică, indo-australiană, antarctică, americană, africană și euro-asiatică.

Plăcile medii sunt: placa filipinelor (în vestul Oceanului Pacific, la vest de linia arcurilor de insule); plăcile Nazca, Cocos și Gorda (la vest de placa americană și până la dorsala pacifică); placa Caraibilor (între cele două Americi); placa arabă (între plăcile africană și euro-asiatică) și placa somaleză (estul Africii).

Microplăcile sunt bucăți rupte din plăcile mai mari sau resturi ale unor plăci majore existente înaintea celor actuale; caracteristic pentru ele este faptul că se mișcă mult mai repede decât plăcile majore, alteori se ridică mult sau coboară.

În zona țării noastre funcționează un sistem de microplăci, caracteristic spațiului dintre nordul Africii și centrul Europei. Acestea sunt: placa Moesică, ce avansează din sud și pătrunde sub Carpații Meridionali, placa transilvano-panonică, ce avansează spre est; placa rusă, care pătrunde sub Carpații Orientali; placa Mării Negre, cu Dobrogea, ce avansează mai rapid spre curbura Carpaților și creează cutremurele vrâncene.

Plăcile tectonice se compun atât din scoarța bazaltică (oceanică) cât și din scoarță granitică (continentală). Unele dintre ele suportă mai multă scoarță continentală (plăcile euro-asiatică, africană, americană), altele însă se compun, în principal, din scoarță oceanică (placa pacifică). Plăcile sunt destul de diferite între ele din punctul de vedere al structurii și compoziției de amănunt, ca și din punctul de vedere al grosimilor, modului și direcției de mișcare etc.; deci sunt niște individualități.

Plăcile tectonice

Dinamica scoarței

Plăcile tectonice se deplasează plutind pe astenosferă, în direcții diferite, cu viteze ce variază între 1-12 cm/an. De exemplu, placa euro-asiatică se depărtează de cea americană cu 2 cm/an, iar microplaca turcă (din nordul plăcii arabice) se deplasează spre vest cu o viteză de 11cm/an. În al doilea rând, s-a constatat că plăcile se reînnoiesc mereu și cresc ca suprafață cu cca 2 km²/an pe tot Globul, prin materie venită din astenosferă; magma urcă pe crăpăturile ce separă placile vecine, se răcește și se lipește de aceste plăci împingându-le lateral. În fine, pe marginile opuse locurilor unde vine magma di adânc se produce un fenomen invers, de coborâre și retopire lentă a plăcilor în astemosferă, fenomen numit subducție.

Așadar, părțile principale unde se observă bine mecanismul dinamicii scoarței terestre sunt marginile plăcilor, care au funcționalități diferite, dar complementare. Aceste funcționalități se materializează și prin două elemente ale reliefului fundului oceanic: dorsalele oceanice (lanțuri de munți suboceanici) și fosele oceanice (gropile cele mai adânci, situate de obicei lângă continente sau lângă arcurile de insule); în primele se ridică magma și aici plăcile tectonice cresc, iar în fosele oceanice marginile plăcilor coboară și se retopesc, placa în întregul ei deplasându-se, ca o bandă rulantă, de la dorsală către fosă.

Datorită presiunii curenţilor de convecţie din astenosferă, scoarţa poate fi străpunsă şi se creează o fractură numită rift, prin care magma pătrunde la suprafaţa scoarţei.

Placa tectonică împinsă de rift se deplasează până se întâlneşte (ciocneşte) cu o altă placă.

În cazul ciocnirii plăcilor, placa mai subţire (oceanică) se subduce (intră sub scoarţa continentală care este mai groasă şi mai grea şi se topeşte).

În urma ciocnirii plăcilor, placa continentală (mai groasă şi mai grea ) se încreţeşte şi se formează munţi.

În urma ciocnirii plăcilor tectonice se formează munţi de încreţire, vulcani şi fose oceanice (gropi abisale – corespund cu cele mai mari adâncimi).

Dinamica scoarței terestre
Dinamica scoarței terestre

Procese și fenomene asociate dinamicii scoarței terestre

a. Magmatism, vulcanism, vulcani

La cele două extreme ale unei plăci apare materie venită din interior, cunoscută sub numele de lavă. Materia topită care nu a ajuns la suprafață se numește magmă. Ea privine din astenosferă, deci din partea superioară a mantalei, dar uneori apar pungi (cuptoare) de magmă în interiorul scoarței, la adâncimi de 30-50 km. Sub aspect chimic, ea este o topitură de silicați și are o mare concentrație în gaze și mai ales vapori de apă. Magma se poate deplasa spre suprafață, răcindu-se în interiorul scoarței, fenomenul fiind numit magmatism. Formele consolidate în scoarță sunt denumite: botolite (corpuri elipsoidale de dimensiuni foarte mari), lacolite (elipse mici, sprijinte pe un picior ce indică locul de unde a venit magma), filoane (cu aspectul unor bare foarte alungite).

Magma ajunsă la suprafață este sărăcită puternic în gaze și vapori de apă și poartă numele de lavă. Fenomenele ce iau naștere o dată cu venirea lavei sunt numite vulcanism (erupții de lave și gaze, explozii, crearea de reliefuri de explozie și acumulare etc.), iar aparatul care generează astfel de erupții vulcan.

Un vulcan obișnuit se compune din trei elemente: coșul (un horn interior prin care urcă lava), craterul (o pâlnie prin care se termină coșul) și conul (care este clădit din lava revărsată și din alte materiale rezultate în timpul exploziei vulcanice). Erupțiile aduc la suprafață trei feluri de produse: gaze (vaporii de apă domină până la 60-90%, apoi H₂S, SO2, CO2 etc.); lave care, după conținutul în SiO2, se împart în: acide, neutre și bazice; produse solide (cenușă vulcanică, lapili – fragmente de 1-3 cm -, bombe – când au diametre de centimetri sau metri). Erupțiile pot fi liniștite sau explozive.

Răspândirea vulcanismului și a vulcanilor este legată, în cea mai mare parte, de marginile plăcilor tectonice.

Aparatul vulcanic Elementele unui vulcan

b. Cutremurele de pământ

În proporție de peste 90%, cutremurele sunt legate tot de tectonica plăcilor. Au fost stabilite două mari tipuri de zone de cutremure: cea cu rifturi și dorsale și cea unde marginile plăcilor se ciocnesc. Cutremurele se nasc prin acumularea unor mari energii, sub formă de tensiuni elastice, care se eliberează brusc. Astfel de energii se acumulează în zona rifturilor și a faliilor transformate, prin închiderea periodică a acestora cu magmă solidificată. Cutremurele de aici sunt dese, dar slabe (maximum gradul 5 pe scara Richter), deoarece scoarța este subțire și cedează. Cele mai puternice cutremure au însă loc pe planele de ciocnire a două plăci. În cazul când o placă se subduce, acest plan are înclinări de 55-60 grade și e cunoscut sub numele de plan Benioff. Pe acest plan, din frecarea și încălecarea celor două plăci, se nasc tensiuni foarte mari, localizate la adâncimi ce variază de la câțiva km la 700 km. Acumulări de energie seismică au loc și în zonele unde se ciocnesc două plăci continentale și unde depozitele se încalecă, se strivesc, se cutează, scoarța îngroșându-se și creând munți. Cutremurele se împart, după adâncimea focarelor, în: superficiale sau normale (30-70 km), mijlocii sau intermediare (70-130 km) și de adâncime (300-700 km).

c. Mișcări orogenetice și epirogenetice; Transgresiuni și regresiuni marine

Deplasarea plăcilor, expansiunea și ciocnirea dintre ele fac ca unele fâșii sau zone, compuse din materie continentală (granitică și sedimentară), să fie supuse unor forțe de compresiune și să se cuteze puternic, să se îngroașe, să se înalțe, creând lanțuri munți; aceste mișcări de cutare puternică, însoțite și de ridicări, ce creează lanțuri muntoase, se numesc orogenetice (născătoare de munți); ele se produc, de obicei, la marginea unor blocuri continentale sau în interiorul lor. Concomitent cu aceste mișcări sau independent de ele, unele părți ale scoarței continentale, care sunt mai rigide, execută numai mișcări lente de înălțare sau de coborâre, fără a deranja structura stratelor; când acestea sunt pozitive, pot scoate de sub apele marine mari suprafețe, mărind uscatul, motiv pentru care au fost numite epirogenetice (născătoare de continente). Când epirogeneza este pozitivă au loc și regresiuni marine, adică retrageri ale liniei de țărm către mare; când epirogeneza este negativă o parte din scuturile continentale sunt scufundate, formând mări puțin adânci și rafturi continentale, lăsând straturile sedimentare depuse pe cele mai vechi roci magmatice sau metamorfice.


Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București – Geografie Fizică Generală şi Geologie, clasa a IX-a, 1988 – Plăcile tectonice și dinamica scoarței terestre

persoane au considerat acest articol util. Dacă ți-a fost de ajutor, te rog să lași un vot.
%d blogeri au apreciat: