Agenții externi și procesele geomorfologice

Ce sunt agenții externi?

Agenții externi precum apele curgătoare, valurile, curenții oceanici, ghețarii, vântul și organismele (plante, animale, om) au un rol important în modelarea reliefului. Toți aceștia vin în contact cu suprafața rocilor pe care o rod, se încarcă cu materiale mai fine pe care le transportă spre zonele joase, unde le depun. Ei creează categorii de relief denumite: fluviatil, marin, glaciar, eolian.

Acțiunile prin care agenții externi modelează relieful se numesc procese geomorfologice și ele sunt de eroziune, transport și acumulare (procese mecanice).

În categoria proceselor geomorfologice se mai încadrează însă și așa-numitele procese gravitaționale, care se produc nu cu ajutorul direct al unui agent extern, ci mai ales datorită forței de gravitație, ca de exemplu prăbușirile de teren, alunecările etc.

Există însă și o a treia categorie de procese, care acționează pe cale fizică sau chimică. Acestea sunt procese fizico-chimice. În cadrul lor se deosebesc: dezagregarea, descompunerea și dizolvarea rocilor. Pentru că ele distrug roca în loc (nu transportă) se mai numesc și procese premergătoare eroziunii.

Procesele geomorfologice actuale

Procese fizico-chimice

a) Dezagregarea rocilor dure. În deșerturile reci și calde, lipsite de vegetație, roca rămâne neprotejată față de intemperiile atmosferei. În deșerturile calde, ea se dilată și se contractă, deoarece diferențele de temperatură între zi și nopate ating 50-60 grade. În zonele reci, apa pătrunsă în porii rocilor îngheață, își mărește volumul și creează presiuni ce ating până la 5000 kg pe cm². Rezultatul este același, ca în deșert, rocile crapă, se desfac în bucăți ce se acumulează pe loc, formând grohotișuri sau „mări de pietre”.

b) Descompunerea fizico-chimică și biochimică. Procesele chimice de oxidare, hidroliză, hidratare și carbonatare acționează din plin asupra rocilor, atunci când apa, încărcată cu diferiți compuși chimici, circulă prin ele. Un rol important îl au și viețuitoarele care, pe cale chimică, își extrag hrana din roci. De exemplu: plantele secretă, prin rădăcini, acid carbonic, unele ierburi extrag cantități imense de silice, bacteriile oxidează anumite minerale etc.

c) Scoarța de alterare. O parte din produsele de descompunere chimică a rocilor este evacuată o dată cu scurgerea apei, sub formă de soluții. Altă parte rămâne însă pe loc și, împreună cu produsele dezagregării, formează scoarța de alterare. Ea se compune dintr-un strat fin și argilos la partea superioară și tot mai grosier spre partea inferioară, unde apar bucăți colțuroase de rocă (stratul de detritus). Scoarța este permeabilă, adică permite circulația apei de sus în jos, la secetă, apa poate circula prin capilaritate și de jos în sus. Cea mai mare importanță a scoarței de alterare rezultă din aceea că, la partea ei superioară, unde se încorporează materie organică, se formează solul.

Procese și forme gravitaționale

Forța de gravitație face ca mase de roci să se deplaseze singure, prin cădere sau alunecare, din părțile mai înalte către altele mai joase. Există forme variate de deplasări gravitaționale, ele fiind în raport de natura rocilor și de înclinarea pantei pe care are loc mișcarea; în general însă se deosebesc două tipuri: bruște (prăbușiri și alunecări) și lente (solifuxiune, tasare etc.).

a. Prăbușirile. Sunt căderi bruște pe pante abrupte. În natură se pot observa mai ales efectele lor; la poala unor maluri înalte din podișuri sau chiar din câmpii, sub falezele neamenajate ale mărilor sau sub versanții stâncoși ai muntelui apar mari cantități de material desprins și surpat din părțile mai înalte. Atât procesul de cădere, cât și formele de relief rezultate poartă aceleași denumiri: prăbușiri, surpări, năruituri. Oriunde există un perete de rocă cu o pantă aproape verticală, există și posibilitatea producerii unei prăbușiri, dacă o anumită cauză îl dezechilibrează.

b. Alunecările de teren. Se produc acolo unde există argilă. Argilele sunt roci care în prezența apei se umflă și devin moi sau plastice, putând să alunece în virtutea gravitației, bineînțeles dacă panta pe care sunt situate le permite această mișcare. Cu alte cuvinte, există condiții care pregătesc o alunecare și altele care o pot declanșa.

Pregătirea se face prin o serie de cauze sau condiții care favorizează ajungerea rapidă a apei la argilă (cum ar fi despădurirea, pășunatul, excesiv, crăpăturile formate la secetă sau la cutremure etc.) sau prin cauze care măresc înclinarea versantului, ca de exemplu eroziunea laterală a unui râu, tăierea unui drum în versant etc. Cauzele declanșatoare sunt cele care forțează pe moment desprinderea unei mari mase de teren și o pun în mișcare sub formă dee alunecare. Acest lucru îl poate face cutremurele, ploile îndelungate, topirile bruște de zăpadă, anumite explozii etc.

Alunecarea odată declanșată face ca materialul alunecat să ajungă în locuri mai joase și mai netede, antrenând și alte terenuri, distrugând în calea sa culturi, căi de comunicație, locuințe. Cele mai puternice alunecări au loc acolo unde deasupra unui strat argilos se găsesc și alte roci, cum ar fi nisipuri sau gresii; acestea permit apei să ajungă la argilă, care se înmoaie, se umflă, iar stratele de deasupra, săltate puțin, încep să coboare pe patul de alunecare format din argilă.

Spre deosebire de prăbușire, care durează câteva momente, alunecarea persistă săptămâni sau luni, se oprește când apa din ea s-a scurs sau s-a evaporat și se poate reactiva la ploile următoare. O alunecare se stabilizează complet când masa de teren s-a eliberat de apa ce înmuia argila și când a căpătat o pantă redusă ce nu-i mai permite să se miște; se spune că versantul s-a echilibrat.

Alunecarea este greu de oprit înainte de echilibrarea versantului; se pot efectua totuși drenuri care să scurgă apa din masa de alunecare, altele care să conducă rapid apa de ploaie undeva în exteriorul zonei de alunecare etc. Cu alte cuvinte, se iau măsuri care să evite tot mai mult contactul apei cu argila. După drenare se impune oprirea pășunatului și împădurirea zonei respective. Mult mai eficient sunt însă măsurile de prevenire a alunecărilor. Între acestea, amintim: menținerea pădurii pe pantele moderate, aratul terenului de-a lungul curbei de nivel.

c. Solifluxiunea. Este o alunecare superficială, discontinuă și lentă, ce ondulează ușor pătura înierbată. Se produce din cauza procesului de îngheț. La îngheț, apa acumulată în unele lentile, umflă ușor pătura înierbată; la dezgheț, aceeași apă umectează inegal stratul argilor al păturii de alterări și îl face să alunece, pe anumite peti petice, cu câțiva centimetri. Fără să se distrugă, în pătura înierbată apar onulări. Ele pot afecta rădăcinile plantelor cultivate, provocând pagube, iar îngheț-dezghețul contribuie la degradarea drumurilor slab consolidate.

d. Tasarea și sufoziunea. Se produc în loess, o rocă prăfoasă și poroasă în care este amestecat nisip, argilă și praf calcaros. Dacă deasupra loessului construim o clădire mare, spațiile goale din interiorul acestei roci se reduc datorită greutății de deasupra; este vorba de o îndesare ce poartă numele de tasare. Fenomenul poate avea loc și numai datorită propriei greutăți a masei de roci. Unde tasarea este mai accentuată, la suprafață se formează excavațiuni rotunde sau ovale, denumite crovuri; când sunt mai mari li se spune găvane și padine. Se găsesc în Bărăgan, unde pe timp ploios formează lacuri.

Sufoziunea (înseamnă a săpa pe dededubt) este un proces care creează un aspect găunos în rocile afinate. Este vorba de loess, de argile nisipoase etc., unde apa poate circula lent în interior și unde se încarcă cu particule prăfoase pe care le transportă în exterior, lăsând în loc niște mici goluri.

Pluviodenudarea și torenții

Când picăturile de ploaie izbesc cu putere un sol afânat și dezgolit de vegetație, ele dizlocă particulele cele mai fine, le împrăștie, se încarcă cu ele și încep să curgă ca o pânză pe pante. Procesul se numește pluviodenudare.

Pluviodenudarea înseamnă în fapt eroziunea solului. Efectele deosebite ale acestui proces se resimt cu precădere asupra solului de pe pantele dezgolite sau cu vegetație redusă și discontinuă și numai la ploile puternice. Cum însă suprafețele agricole s-au extins mult, în detrimentul pădurii și fânețelor, tot mai multe terenuri intră sub acțiunea pluviodenudării.

Procesul de pluviodenudare se compune din două acțiuni: una de izbire, pe care o produc picăturile mari de ploaie asupra solului, și alta de spălare a particulelor fine, ultima fiind cea mai importantă, ea mai purtând și numele de eroziune în suprafață sau eroziunea de versant. Cu cât panta este mai mare și solul mai dezvelit cu atât spălarea va fi mai puternică.

Când apa de ploaie se concentrează în șuvoaie pe anumite locuri mai joase se realizează o șiroire. Aceasta este mai puternică și poate roade liniar terenul de dedesubt, creând un șănțuleț adânc de câțiva centimetri, numit rigolă. Aceasta se astupă între ploi sau se nivelează de la sine în timpul arăturilor. Când însă șănțulețul se adâncește mai mult în sol, iar adâncimea sa nu se mai astupă în mod natural ci, din contră, progresează cu fiecare nouă ploaie, se numește ravenă. Acolo unde ravenarea se extinde, se impune un semnal de alarmă ce reclamă măsuri antieroziune, cum ar fi: terasări, aratul în sensul curbelor de nivel, schimbarea unor culturi cu altele care protejează mai bine solul etc.

Ogașul este un șanț lung, care s-a adâncit și s-a alungit nu numai în sol, ci și în pătura de alterări, ajungând uneori până la baza sa. Apare într-o fază avansată a eroziunii în suprafață și de obicei pe suprafețe mai puțin înclinate.

Torenții sunt cursuri de apă scurte și efemere. Când apa de ploaie nu a ajuns încă la un râu, dar se concentrează în cantități mari pe un făgaș, unde curge tumultos, avem de-a face cu un torent. Torentul creează, prin eroziune, o formă de relief adecvată, care se numește tot torent sau organism torențial.

La un torent se pot deosebi trei părți: bazinul de recepție (suprafața de pe care torentul își adună apele și care prezintă un sistem concentrat de revene și ogașe), canalul de scurgere și conul de defecție. Totodată, prin forța mare de care dispune, torentul execută trei procese geomorfologice: eroziune, transport, acumulare. Prin aceste acțiuni, torenții pot distruge suprafețe fertile, drumuri sau diferite construcții. De aceea, împotriva lor se impun o serie de măsuri care să nu le permită instalarea. Ca măsuri preventive amintim: menținerea pădurii pe pantele foarte mari (vegetația bine fixată frânează concentrarea apei de ploaie în făgașe ce pot deveni totrenți), pășunat rațional pe fânețe în pantă, aratul în lungul curbelor de nivel, terasări. Când torentul s-a înstalat, în lungul său se execută o suită de mici baraje, care reduc viteza și puterea de eroziune a apei, iar bazinul de recepție trebuie împădurit.

Torenții dispar și pe cale naturală, dar în timp extrem de lung, respectiv numai atunci când terenul pe care este instalat a fost redus ca pantă încât apa nu mai poate curge decât cu viteze mici; se zice că torentul s-a stins.

Barajele create de om îi determină o stingere artificială, pe sectoare.

Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București – Geografie Fizică Generală şi Geologie, clasa a IX-a, 1988 – Agenții externi și procesele geomorfologice