Relieful fluvial

Relieful fluvial reprezintă rezultatul acțiunii apelor curgătoare asupra uscatului rezultate din îmbinarea celor trei procese de bază (eroziune, transport și acumulare) care se realizează diferit de la un sector la altul.

Văile

Spre deosebire de torenți, care desfășoară o eroziune impresionantă, dar de scurt timp și pe spații foarte restrânse, râurile și fluviile au cursuri permanente ce merg de sub vârfurile munților sau dealurilor până la mare sau ocean. Pe aceste drumuri, ele desfășoară o eroziune permanentă prin care creează văile, largi uneori de câțiva km și adânci de până la câteva sute de metri. Pe văi sunt transportate către mare și ocean o dată cu apa materialele erodate la suprafața uscatului.

Elementele unei văi. O vale se compune din cinci elemente: talveg, albie minoră, albie majoră, terase și versanți.

Albia minoră este aceea porțiune de vale prin care râul se scurge la debite medii și se compune dintr-un pat de albie și maluri. Linia care unește cele mai joase puncte dintr-o albie se numește talveg sau canal de etiaj; pe el se retrage râul la apele sale cele mai mici. La debite foarte mari sau viituri, o parte din apa râurilor se revarsă peste maluri și se scurge lent prin albia majoră, care se mai numește și luncă.

Deasupra luncii se observă adesea niște trepte pardosite cu pietrișuri, numite terase. Mai sus urmează versanții, respectiv suprafețe pe pante mai mari, uneori chiar abrupte, care pot urca până în cumpăna apelor. Porțiunea de pe cumpănă situată între două văi se numește interfluviu. Interfluviile pot fi plate și extinse, ca în câmpii și podișuri, rotunjite ca niște spinări sau ascuțite ca niște creste.

Eroziunea fluvială

Urmărind un râu de munte, cu pantă mare, observăm că are o viteză de curgere ce crește deosebit în timpul viiturilor; în scurgerea sa, râul antrenează nisip, pietriș și bolovani, cu care roade, prin frecare, fundul albiei; este eroziunea în adâncime. Acolo unde viteza apei este mare, se realizează turbioane, ce formează în albie o serie de excavațiuni, numite marmite de eroziune.

În alte părți există căderi de apă – cascade. De exemplu, cascada Angel (Venezuela/Guyana) cu 1054 m înălțime. La baza cascadelor, forța eroziunii este extrem de mare, făcând ca abrupturile lor să se retragă încet în susul râului; aici se manifestă vizibil eroziunea agresivă, numită astfel deoarece provoacă împingerea spre amonte a pantelor mai mari din lungul unei albii până când o face lină și netedă.

Când râul și-a creat, prin eroziune, o pantă de scurgere fără praguri, nedetă, ce descrește progresiv de la izvor la vărsare, înseamnă că el a atins profilul de echilibru. În natură, acest profil se recunoaște prin aceea că eroziunea asupra fundului văii s-a redus aproape complet, că albia se pardosește cu un strat de aluviuni gros de 0,5-4 m (după mărimea râului), iar la viituri se produce numai eroziunea asupra malurilor, numită eroziune laterală.

Lunca este o albie creată prin meandrare

Prin eroziune laterală, care este inegală, râul creează coturi către dreapta și stânga, spre care este atras curentul fluvial central. Malurile concave vor fi erodate, iar cele convexe aluvionate.

Apar astfel niște bucle numite meandre. Orice meandru, după ce s-a format, se lărgește și se deplasează spre avale, deoarece eroziunea cea mai puternică se realizează în a doua jumătate a malului concav. Prin această deplasare, cu timpul, se creează un fund larg de vale, respectiv lunca. Prin luncă, meandrele continuă să se formeze, dar independent de vechile maluri; acestea sunt meandre libere, spre deosebire de cele anterioare numite și meandre încătușate sau de vale. Când un meandru se lărgește puternic, el se poate gâtui, iar apa râului își îndreaptă cursul.

Terasele sunt foste lunci

O serie de cauze – cum ar fi ridicările scoarței terestre, coborârea nivelului oceanic sau schimbările climatice – pot scoate râurile din stadiul de echilibru, obligându-le să se readâncească. Ele sapă atunci câte o albie minoră mult mai adâncă, iar părți din vechea luncă rămân suspendate ca o treaptă, de o parte și de alta; este terasa fluvială. Râul atinge cu timpul un alt profil de echilibru și creează o nouă luncă în detrimentul spațiilor ocupate de terase pe care le reduce treptat la niște petice.

Terasa se compune dintr-un pod, care are pietriș aluvial, și o frunte cu o pantă mare. Terasele sunt locuri foarte bune pentru așezări, culturi, drumuri, deoarece sunt netede, nu sunt inundabile și au apă freatică în stratul aluvial.

Captările râurilor sunt modificări în salt

Când un râu s-a adâncit mai repede decât vecinul său, el poate împinge izvoarele unora din afluenții săi, prin eroziune regresivă, până în albia celuilalt, atrăgându-i apele. Se schimbă brusc cumpăna apelor, se realizează un cot de captare, iar în avale rămâne o vale moartă (fără apă).

Evoluția versanților de vale

Versantul de deasupra teraselor nu este atacat direct de râu, dar uzura sa, ărin alte procese, este influențată și condusă de acesta. Astfel, dacă râul se adâncește puternic și rocile sunt dure, se realizează o vale foarte îngustă, fără terase, numită cheie. Când această vale adâncă este ceva mai largă și foarte lungă, cu terase abia vizibile, se numește defileu sau canion (în cazul în care valea este foarte adâncă, tăiată în strate orizontale și permeabile).

Cu timpul însă, orice versant este atacat de procesele de alterare, iar materialele rezultate sunt transportate, prin procese gravitaționale, până în albia râului, care le preia la viituri; valea se lărgește tot mai mult.

În funcție de climat, există două feluri generale de evoluție a versanților.

a) În climatele unde versanții se teșesc, tinzând la un profil de echilibru. Versanții abrupți se retrag sub acțiunea alunecărilor și a altor procese gravitaționale. Cu timpul, panta versanților se reduce. Când evacuarea sfărâmăturilor de pe versant devine tot mai lentă, ei se îmbracă cu o scoarță de alterare tot mai groasă, se acoperă cu vegetație și sol. Atunci ai impresia că el nu mai evoluează; s-a ajuns la profilul de echilibru al versantului.

b) În regiunile secetoase versanții se retrag, dar rămân abrupți. Aici rocile sunt dezagregate de insolație și încheț, iar în timpul averselor sunt atacate prin acțiunea de pluviodenundare. Când roca e moale și impermeabilă (argilă sau marnă) apar numeroase ravene și ogașe, situate unele lângă altele, creând un peisaj dezolant; se numesc pământuri rele. Versantul este astfel măcinat în mod uniform, pe toată suprafața sa, retrăgându-se paralel cu el însuși. Prin retragere, la baza sa rămâne un câmp tot mai întins, ușor înclinat, dar neted, care se numește glacis de eroziune.

Ciclul eroziunii – de la munte la peneplenă

Într-o regiune, văile se adâncesc mult, creând un relief viguros, cu versanți înalți și abrupți, eroziunea este acerbă; se consideră că relieful și eroziunea sunt în stadiul de tinerețe. Când râurile ating profilul de echilibru, văile se lărgesc, versanții se întretaie sub nivelul vechilor cumpene de ape și se domolesc ca pantă, căpătând și ei un profil de echilibru. Este stadiul de maturitate, când relieful evoluează mai încet și echilibrat. După sute de mii sau milioane de ani, în stadiul de bătrânețe al reliefului, interfluviile sunt măcinate până aproape de nivelul luncii râurilor; în locul muntelui, eroziunea a creat o câmpie ușor ondulată, numită peneplenă.

Cea mai rapidă nivelare a reliefurilor înalte are loc în climatele secetoase și se face prin glacisuri; aici interfluviile se reduc ca lățime, dar rămân mereu înalte, până ce glacisurile le sparg unitatea, devizându-le în munți insulari (inselberguri). Când glacisurile au ajuns să se extindă roată în jurul munților insulari, sunt de obicei foarte netede și sunt numite pedimente. Din unirea acestora, pe mari distanțe ia naștere o câmpie de eroziune mai netedă decât peneplena, ce se numește pediplenă. Tot lanțul de fenomene și forme de relief pe care le creează eroziunea de la apariția unui munte și până la transformarea lui în peneplenă se numește ciclul eroziunii.

Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București – Geografie Fizică Generală şi Geologie, clasa a IX-a, 1988 – Relieful fluvial