Apele subterane
Apele subterane sunt apele din interiorul scoarței terestre, de origine exogenă sau endogenă, care circulă sau stagnează în fisurile sau porii rocilor.
Apele subterane – generalități
Apa provenită din precipitațiile atmosferice (ploaie, zăpadă), odată ajunsă la suprafața scoarței terestre, se poate infiltra, în virtutea gravitației atunci când scoarța este alcătuită din roci permeabile (de exemplu, pietrișurile, nisipurile, gresiile, conglomeratele). Când, în drumul ei, apa întâlnește roci impermeabile (de exemplu, argilele, marnele, rocile cristaline nefisurate), infiltrarea ei este oprită; în acest caz, ea umple spațiile libere dintre granulele rocilor și formează strate acvifere numite pânze freatice. Adâncimea lor oscilează obișnuit între 0,5-40 m. În anii ploioși, nivelul pânzelor freatice mai puțin adânci (0,5-5 m) se poate ridica până la suprafața solului, producând excese de umiditate și înmlăștiniri.
Sub stratul impermeabil, care formează suportul pânzei freatice, se mai pot găsi multe alte strate permeabile, în care, de asemenea, se acumulează pânze de apă. Acestea sunt apele de adâncime; se mai numesc și strate acvifere captive, deoarece sunt prinse fiecare între două strate impermeabile. Alimentarea lor se face obișnuit numai printr-o porțiune restrânsă, unde stratul permeabil poate veni în contact cu suprafața terestră sau cu altă sursă de apă.
Clasificarea apelor subterane
Apele de adâncime se găsesc adesea sub o anumită presiune. Dacă sunt atinse de un foraj, au tendința să se ridice către suprafață. Cele care se ridică până la suprafață sau chiar deasupra ei se numesc ape arteziene; cele care urcă pe o coloană, dar rămân undeva sub suprafața locului, se numesc ape ascensionale.
Când o pânză freatică sau un strat acvifer de adâncime sunt intersectate de o vale, apa începe să curgă la suprafață. Locul de apariție pentru apele subterane se numește izvor. Când scoaterea apei la suprafață se face printr-un foraj, avem de-a face cu un puț.
După debit (cantitatea de apă ce curge într-o secundă, exprimată în l/s), izvoarele pot fi de mai multe feluri: cu debit mic, cu debit mare, constante, variabile și intermitente.
După temperatura apei, izvoarele se clasifică în: reci (temperatură egală sau inferioară temperaturii medii a aerului) și calde (temperatura apei este mai ridicată decât media temperaturii aerului). În mod convențional, izvoarele cu temperatură peste 20° se numesc termale. Un tip aparte de izvoare termale sunt gheizerele. Ele sunt izvoare foarte fierbinți care aruncă, la anumite intervale de timp, coloane de apă și abur.
Izvoarele a căror apă are mai mult de 0,5 g săruri la litru se mai numesc izvoare minerale; ele pot fi: sărate, feruginoase, sulfuroase, iodurate etc. Uneori, conțin și gaze, cum ar fi acidul carbonic (izvoare carbogazoase) etc.
Din golurile calcaroase apar, uneori, izvoare intermitente, numite izbucuri.
Importanța apelor subterane
Apele subterane reprezintă cea mai mare sursă de apă dulce din lume – un procent de 97% din toate rezervele de apă. Diferența de trei procente este reprezentată de lacuri, râuri, mlaștini și umiditatea solului.
Apa furnizată de apele subterane este folosită de populație pentru consum, afaceri și industrie (spre exemplu, pentru sistemele de răcire). De asemenea, este folosită și pentru agricultură, prin procesul de irigare.
Apele subterane reprezintă o parte esențială a ciclului hidrologic și protejează împotriva perioadelor secetoase, furnizând apa necesară pentru a menține zonele umede și râurile pline pe tot parcursul anului.
Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București – Geografie Fizică Generală şi Geologie, clasa a IX-a, 1988 – Apele subterane