Solul


Solul este învelișul afânat care se află în partea superioară a litosferei și pe suprafața căruia se instalează vegetația și microorganismele, care găsesc aici un mediu propice de viață.

Solul diferă de roca mamă din care a provenit; este un înveliș cu însușiri fizice și chimice noi, cu o capacitate sporită de a înmagazina apă și aer, cu o dinamică nouă. Una din proprietățile esențiale ale solului este fertilitatea, respectiv capacitatea de a satisface nevoile de apă, de substanțe minerale nutritive și de aer pentru plante.

Cum scoarța de alterare, ca și vegetația, diferă în funcție de climă și relief, rezultă că și solul, ca un produs al acestora (interacțiunea dintre rocă-climă-vegetație-relief într-o lungă perioadă de timp), va îmbrăca forme diverse în funcție de zonalitatea climatică și de etajarea reliefului. Există însă și alți factori locali ai mediului (roca, panta, pânza freatică etc.) ce influențează tipul de sol, acesta reflectând, prin însușirile sale, toate aceste influențe.

Solul este format din materie anorganică, organică, apă și gaze

Partea anorganică a solului reprezintă sfărâmăturile de roci care, după mărime, pot fi: pietrișuri, nisipuri, praf și argile (care se numesc și coloizi minerali).

Partea organică este alcătuită din substanțe vegetale și animale (predominant vegetale); aceasta este intim amestecată cu partea anorganică, formând un complex organo-mineral.

Partea organică descompusă, încorporată solului prin transformarea ei de către microorganisme, poartă numele de humus. Acesta are o culoare neagră sau brună, jucând un rol deosebit în formarea însușirii de fertilitate a solului. În humus se păstrează o mare parte din substanțele nutritive necesare plantelor. Îngrășămintele organice măresc cantitatea de substanțe nutritive.

Apa, provenită din precipitații, în drumul ei prin sol, dizolvă anumite substanțe și facilitează o serie de reacții chimice în sol. Astfel încărcată, apa devine o soluție, denumită chiar soluția solului. Din aceasta, plantele absorb substanțele nutritive; soluția solului reprezintă deci sursa directă de alimentare a rădăcinilor.

În sol se găsește și aer, provenit din atmosferă, dar proporția de CO2 este aici mai mare, datorită proceselor de descompunere a materiei organice. Aerul este absolut necesar pentru respirația rădăcinilor, încolțirea semințelor și pentru procesele microbiologice; porozitatea solului asigură circulația aerului în sol (în solurile argiloase aerul circulă greu, de aceea se recomandă lucrări speciale de afânare).

Culoarea, textura și structura sunt proprietăți de bază ale solului

Culoarea solului poate varia de la alb la brun și negru și de la galben la roșu. Dacă tranziția de la alb la negru reflectă cantitatea de humus, cea de la galben la roșu reflectă compuși ai fierului. Așa de exemplu, în climatele temperate, orizontul superior al solului este negru sau brun, iar spre pustiuri tinde către culori deschise datorită lipsei materiei organice. Culoarea roșie apare în zonele calde și umede, inducând adesea și o drenare bună, pe când cea galbenă indică o zonă mai puțin drenată; aceste ultime două culori se dezvoltă mai ales în orizontul intermediar al solului.

Textura reprezintă proporția în care participă la alcătuirea solului diferitele grupe de particule, cum sunt: nisipul, praful și argila. Când cele trei elemente sunt într-un amestec echilibrat se întrebuințează și termenul de lut.

Textura are mare importanță. După textura orizontului de suprafață, solurile se împart în trei categorii: ușoare (nisipoase – se lucrează ușor, dar sunt sărace în elemente nutritive), grele (argiloase – se lucrează cu dificultate, dar au însușiri chimice bune), mijlocii (lutoase – sunt cele mai bune).

În ce privește structura solului, trebuie spus, mai întâi, că particulele de nisip, praf și argilă se asociază între ele în procesul de formare a solului, dând naștere unor agregate de mărimi diferite, care se numesc structuri. Legarea particulelor elementare se face cu ajutorul unor lianți existenți în sol (oxizi, humus, baze etc.).

După forma și mărimea agregatelor se deosebesc diferite tipuri de structuri: cubică (agregate structurale cu dimensiuni dezvoltate egal în direcția tuturor axelor), prismatică (agregate dezvoltate mai mult în direcția axului vertical) și lamelară sau plată (dezvoltate mai mult în direcția axului orizontal). Structura are o mare importanță pentru reținerea unei rezerve de apă în sol și pentru ușurința cu care solul poate fi cultivat. Spațiile dintre agregatele structurale permit circulația gravitațională a apei, iar de aici, prin capilaritate, apa este absorbită și menținută timp mai îndelungat în structuri, de unde este luată de rădăcini.

pH-ul indică reacția acidă sau alcalină a solului

Pentru schimburile chimice care se produc în sol sau între sol și plante, un rol important îl au coloizii din soluția solului, care au sarcini electrice, astfel că ei pot atrage și reține ioni. Între acești ioni, un rol de seamă îl are cationul h+ și anionul OH (oxidrilul). În general, concentrația ionilor H din soluția solului (aciditatea actuală) este cunoscută sub denumirea de pH. Când concentrația în ioni de H este mai mică de 7, solurile sunt acide; când este mai mare – bazice (alcaline); cele care au pH-ul între 6,8-7,2 sunt neutre. Solurile prea acide (pH mai mic de 5,5) se amendează cu calcar (CaCO3), iar cele prea bazice (pH peste 8,5), cu gips.

Profilul solului este format din orizonturi

Solul. Profilul solului.
Profilul solului

În timpul evoluției solului rezultă o serie de constituenți stabili, care sunt antrenați pe verticală de către apele de infiltrație și depuși la anumite adâncimi. În același timp, în partea de la suprafață se acumulează substanța organică (humusul). Aceste diferențieri conduc la individualizarea unor straturi, care se deosebesc între ele prin culoare, structură, textură etc., pe care specialiștii le numesc orizonturi. Ele sunt notate cu literele mari ale alfabetului.

Orizontul A este stratul de la suprafață, în care se acumulează humusul, iar argila a migrat uneori în jos; orizontul E este un orizont mineral, intermediar, sărăcit în argilă sau oxizi de fier și aluminiu și materie organică; orizontul B este intermediar și se caracterizează prin acumulare de argilă, precum și oxizi și hidroxizi de Fe și Al; orizontul Cca(Ca = calcic) acumulează sărurile spălate din orizonturile superioare; orizontul C este roca mamă, alterată; orizontul R, roca mamo nealterată, alcătuită din roci dure, compacte; uneori, la suprafața solurilor excesiv umezite se formează un orizont turbos notat cu I.

Succesiunea de orizonturi, de la suprafață până la roca pe care s-a format solul, poartă numele de profil de sol (A-B-Cca-C). Toate solurile au orizont A, deoarece nu există sol fără substanță organică; de asemenea, toate solurile au orizont C, deoarece ele se formează obligatoriu pe un substrat alterat. Pot lipsi orizonturile B sau Cca în funcție de condițiile climatice (în stepă lipsește orizontul B, dar există orizontul Cca; la munte lipsește orizontul Cca, dar există B). Solurile care au orizontul A în formare (solurile de luncă) se numesc tinere; celelalte sunt considerate mature.

După tipul de sol, diferă și tipurile de orizonturi, cae pot fi: Am, Ao sau Bv, By etc.

Tipurile de sol se diferențiază după climat

În funcție de schimbarea condițiilor de solificare (în special a celor climatice, care atrag după ele schimbarea vegetației) se modifică și tipurile de sol. Dacă în zona rece (cu îngheț prelungit și perioadă scurtă de vegetație) se întâlnesc soluri slab evoluate, denumite soluri de tundră, în zona temperată rece procesele de solidificare sunt mai intense, iar solurile au profile cu orizonturi bine diferențiate. Aici se întâlnesc podzolurile humico-feriiluviale și feriiluviale, precum și soluri argiloluviale.

În zona temperată propriu-zisă, cu condiții variate de umiditate și vegetație, se succed zonal (de la nord la sud) următoarele tipuri principale: argiloiluviale, cenușii, cernoziomuri și solurile cernozionice de prerie, solurile castanii de stepă aridă.  Spre deșerturi urmează: soluri brune de semipustiu și soluri brune cenușii de pustiu.

Pentru zona subtropicală (cu temperaturi ridicate tot anul și perioadă lungă de vegetație) amintim solurile roșii (crasnoziomurile) și solurile galbene subtropicale (jeltoziomurile) etc.

În zona ecuatorială și subecuatorială (unde procesele de solidificare au loc în tot timpul anului) sunt tipice lateritele (sub pădurile ecuatoriale permanent umede) și solurile roșii de savană.

Sistemul românesc de clasificare a solurilor cuprinde mai multe clase, divizate în tipuri și subtipuri.

Au fost deosebite 10 clase de soluri. 1. Molisoluri – orizontul-diagnostic este A de tip molic (mollis = moale), adică afânat, bogat în humus, bine structurat (ca tipuri: sol bălan, cernoziom, sol cenușiu, rendzină); 2. Argiluvisoluri – orizontal-diagnostic este B, în care s-a acumulat o mare cantitate de argilă migrată prim spălare de sus (tipuri: brun-roșcat, brun-argiloiluvial, brun-roșcat podzolit sau luvic ș.a.). 3. Combisoluri – orizontul B este alcătuit din material parental alterat, ceea ce duce la schimbarea culorii sale în gălbui-roșcat (cambiare = a schimba) (tipuri: sol brun, terra rossa, sol brun acid). 4. Spodosoluri – orizontul B este spodic (spodos = cenușă), adică de culoare cenușie, din cauza acumulării de materie organică și de sescvioxizi (tipuri: sol brun feriiluvial, podzol). 5. Umbrisoluri – orizontul A este închis la culoare, dar acid din cauza mediului răcoros și umed (termenul latinesc umbra = umbră) (tipuri: sol negru acid, andosol). 6. Soluri hidromorfe – slab drenate, care au în plus un orizont G (gleic), format din gleizare, adică reducerea fierului (dă un aspect pătat, marmoraceu), sau un orizont W (pseudogleic) creat de menținerea apei de ploaie pe suprafața solului (W = Wasser = apă) (tipuri: lăcoviște, sol gleic, sol negru de fâneață, sol pseudogleic). 7. Soluri halomorfe – cu acumulări de săruri ușor solubile, respectiv cu un orizont sa (salic) sau na (natic sau alcalic) situat pe primii 20 cm (tipuri: solonceac, soloneț). 8. Vertisoluri – în care orizontul A este nestructurat, bulgăros, compact și dur în stare uscată (tip: vertisol). 9. Soluri neevoluate – cu orizont A slab format și urmat direct din material parental (tipuri: litosol, regosol, psamosol, sol aluvial etc.). 10. Soluri organice, care au un orizont turbos de peste 50 cm.


Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București – Geografie Fizică Generală şi Geologie, clasa a IX-a, 1988 – Solul

persoane au considerat acest articol util. Dacă ți-a fost de ajutor, te rog să lași un vot.
%d blogeri au apreciat: