Împărat și proletar. Comentariu literar

Împărat și proletar. Comentariu literar

Geneza poemului

Varianta definitivă a poemului Împărat și proletar, publicat în Convorbiri literare la 1 decembrie 1874, a fost precedată de altele două: Proletarul sau Ideile proletarului și Umbre pe pânza vremii.

Prima conține numai discursul proletarului. A doua trebuie să încheie marele poem de meditație romantică asupra devenirii istorice a omenirii, Memento mori (Panorama deșertăciunilor), rămas în manuscris și publicat postum. Această a doua versiune adaugă părțile a doua și a treia ale formei definitive, adică plimbarea Cezarului pe malul Senei și lupta proletariatului parizian pentru apărarea Comunei. Varianta definitivă se rotunjește cu partea a patra, meditația Cezarului detronat.

Aceste trei variante au fost elaborate în perioada studiilor făcute la Viena și Berlin, într-o epocă de mari frământări europene, când imperiul lui Napoleon al III-lea se prăbușește și când proletariatul dobândește – întâia oară în istorie, însă doar pentru un scurt răstimp – puterea politică. Această frământată epocă social-istorică este, pentru tânărul Eminescu, o perioadă de avide acumulări de cunoștințe în toate domeniile, de febrile căutări în sanctuarul adevărurilor filozofice.

Poetul, adâncit în lecturi, străbate gândirea filozofică de la vechii indieni la filozofia clasică germana – prin Kant și Schopenhauer -, la socialismul utopie și la Karl Marx. Reflex al tuturor acestor acumulări devine poemul Împărat și proletar, expresie a gândirii, deopotrivă poetică și filozofică, a lui Eminescu.

„Împărat și proletar” – un poem de idei

Impresia puternică lăsată de lectura poemului se datorează marii lui bogății tematice și ideologice. Într-o structură poetică de o logică impecabilă, poetul abordează, pe rând, tema relației antagonice dintre exploatatori și exploatați, tema revoltei împotriva nedreptății și inegalității, tema predestinării sorții, pentru a încheia într-o viziune sceptică asupra devenirii istorice a omenirii și a atitudinii față de aceasta.

Antiteza din titlu se justifică în compoziția poemului, poetul punând în prima parte rechizitoriul denunțător al proletarului la adresa claselor exploatatoare și îndemnurile lui revoluționare, iar în ultima, meditația sceptică, pesimistă a Cezarului, într-o opoziție definitivă, ireconciliabilă nu numai în plan social, ci și în planul ideilor.

Poemul are patru parți. Prima parte (strofele 1-23) e un discurs prin care, sub înrâurirea lecturilor marxiste, poetul face o analiză a pozițiilor diametral opuse ocupate în societate de proletariat și de stăpânitorii mijloacelor de producție. Sunt denunțate pe rând diferite aspecte și instituții ale societății burgheze, puternicul lor caracter de clasă: dreptatea și legislația:

„Spune-mi ce-i drept? - Cei tari se îngrădiră
Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi;”

sau

„Ei îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă,
Și sucul cel mai dulce pământului i-l sug;”

sau

„De lege n-au nevoie - virtutea e ușoară
Când ai ce-ți trebuiește... Iar legi sunt pentru voi”.

morala:

„Virtutea pentru dânșii ea nu exista. Însă
V-o predică, căci trebuie să fie brațe tari.”

religia:

„Religia - o frază de dânșii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranța de răsplată,
După ce-amar muncirăți mizeri viața toată,
Ați mai purta osânda ca vita de la plug?”

propaganda demagogică:

„Minciuni și fraze-i totul ce statele susține,
Nu-i ordinea firească ce ei a fi susțin;
Averea să le aperi, mărirea ș-a lor bine...”

Tudor Vianu observa, considerând aceasta parte a poemei și din unghiul de vedere al romantismului eminescian: „Este aici un mod de a raționa caracteristic pentru toată ideologia revoluționară, care se complace în a demasca, în categoriile culturii, tendințele și interesele clasei stăpânitoare. Manifestul partidului Comunist al lui Marx și Engels afirmă și el o astfel de propoziție, când notează: „Legile, morala, religia sunt pentru proletar tot atâtea prejudecăți burgheze”.

În urma unei asemenea analize, îndemnul la revoltă (strofele 15 – 18) ia, la un moment dat, proporții anarhice în strofele 16, 17 și 18.

Cu strofa a 15-a pare să se încheie și influența textelor marxiste în urzeala gândirii proletarului, poetul făcând loc altor înrâuriri, unele dintre ele aparținând socialismului utopic. De pildă, îndemnul la distrugerea artei își află sursa în teoria lui Proudhon, după care arta a fost în mâna claselor exploatatoare un instrument corupător al claselor sărace. De aici conținutul strofei a 16-a:

„Sfarmați statuia goală a Venerei antice,
Ardeți acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfecției umane și ele fac sa pice
În ghearele uzurei copile din popor!”

De socialismul utopic ține ideea egalitarismului, exprimată și în ultimul vers din strofa 15, dar mai cu seamă în strofa 21, unde egalitatea era asigurată. Aici și în strofele 22 și 23 o atare societate utopică e zugrăvită în culori idilice: spaima de moarte dispare, bolile vor fi inexistente, marile defecte omenești, precum vanitatea, egoismul, invidia, spiritul dominator, nu vor mai găsi suport într-o societate astfel alcătuită. Optimismul revoluționarului se revarsă aici din plin, contrabalansând amărăciunea, ura, revolta, chiar scepticismul de care se resimte partea anterioară a discursului.

În partea a doua (strofele 24-28) ideile nu mai sunt emise de proletar, ci de poetul însuși, care face din reflecțiile Cezarului, ce „trece palid în gânduri adâncit”, un tablou măreț, iar din acesta un plan de referință în relația cu care sunt avansate idei din sfera vârfului piramidei sociale: Cezarul e „vârful mândru al celor ce apasă”.

Ca și în cazul proletarului, Cezar este investit de către poet cu însușirile omului de geniu:

„Zâmbirea lui deșteaptă, adâncă și tăcută,
Privirea-i ce citește în suflete-omenești,
Și mâna-i care poartă destinele lumești”.

De pe poziția lui de clasă, Cezarul – spre deosebire de masa poporului care-i face loc „tăcut și umilit” – că principiul rău, autoritatea stăpânitoare a lumii, e „nedreptul și minciuna”, că

„Istoria umană în veci se desfășoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău,”

știe că trebuie să salute – din calcul – „cea grupă zdrențuită”, pentru că „Mărirea-i e în taină legată de acești”, iar aceștia sunt „apărătorul lui mut”, forța nebănuită pe care, manevrând-o, împăratul silește „la jug” pe cei ce se revoltă.

Partea a treia (strofele 29-32) e un tablou evocator al luptei comunarzilor pentru apărarea Comunei. Prin însuși faptul că elogiază eroica luptă a proletarilor parizieni și, în spiritul romantic, în primul rând a comunardelor, Eminescu se face apărătorul ideilor comunicate în discursul proletarului. Ideea fundamentală a acestui pasaj este că revoluția singură poate să pună hotar între doua lumi – una care moare și alta care se naște -, să transforme o societate în care exploatarea a determinat degradarea ființei umane.

Ca fond de idei, această a treia parte se leagă strâns de prima, cu deosebirea că ceea ce acolo se desfășoară doar în planul teoriei revoluționare, aici se concretizează în acela al practicii revoluționare, în forma ei cea mai pregnantă: revoluția.

Structura impecabilă a poemului se relevă odată cu lectura părții a patra, în care, într-un cadru adecvat (strofele 33-37), are loc meditația Cezarului detronat (strofele 38-42). Dacă partea a treia se lega cu prima, ultima se leagă cu a doua. Dacă prima se alcătuia ca o teorie a revoluției și a treia ca o concretizare practică a teoriei, închegând imaginea concentrată a revoluției, relația dintre celelalte apare, din acest punct de vedere, răsturnată: partea a doua înfățișează acțiunea practică de apăsare și de „silire la jug” a maselor muncitoare de către un împărat aflat în exercițiul funcțiunii sale, pe când ultima ne arată același lucru, însă numai în plan teoretic, Cezarul fiind convins și acum că:

„umana roadă în calea ei îngheață,
Se petrifică unul în sclav, altu-mpăratu...”

Dincolo însă de relația dintre teoria și practica social-istorică, Cezarul este aici filozoful de geniu care are acces la miezul adevărurilor. Potrivit teoriei filozofului romantic idealist german Schopenhauer, de care Eminescu a fost puternic influențat, numai omului de geniu, prin capacitatea lui de a se aplica exclusiv obiectului cercetat, îi este rezervată posibilitatea cunoașterii. Cezarul este aici un asemenea om de geniu. Deși detronat, el are capacitatea de a face abstracție de propria-i situație, pentru a se aplica exclusiv obiectului cunoașterii sale: devenirea istorică a societății omenești, văzută de pe poziția filozofiei idealiste.

În meditația sa, Cezarul trece în revistă idei și concepte filozofice schopenhaueriene precum: voința oarbă de a trăi („Al lumii-ntregul sâmbur, dorința-i și mărirea,/ În inima oricărui i-ascuns și trăitor”; sau: „…de unde vine și unde merge floarea / Dorințelor obscure sădite în noian”); identitatea omenirii cu individul și a acestuia cu omenirea („În orice om o lume își face încercarea…”; sau: „În veci aceleași doruri mascate cu-altă haină, / Și-n toată omenirea în veci același om”); incognoscibilitatea formelor lumii și vieții, incapacitatea omului de a pătrunde, cu simțurile sale, tainele lumii („În multe forme-apare a vieții crudă taină, / Pe toți ea îi înșală, la nime se distaină…”). Concluzia e lipsa de sens a oricăror eforturi de a cerceta, de a cunoaște și de a soluționa, negarea totală a acțiunii:

„Când știi că visu-acesta cu moarte se sfârșește,
Că-n urmă-ți rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume - atunci teobosește
Eterna alergare... ș-un gând te-ademenește:
<<Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi>>”

Prin meditația Cezarului, Eminescu se dovedește de două ori romantic: o dată în plan conceptual-poetic, creând o primă ipostază a omului de geniu – motiv romantic de predilecție la poetul nostru și în alte opere, precum Scrisoarea I, Luceafărul; a doua oară, în planul structurii poemului său, prin imaginea Cezarului ce meditează sumbru, sceptic și pesimist asupra condiției umane, Eminescu creând o puternică antiteză cu discursul dinamic, revoluționar și optimist. Astfel, filozofia revoluționară și cea schopenhaueriană stau amândouă sub acoperișul aceleiași opere poetice, și numai estetica romantică justifică ireconciliabila lor vecinătate.

Ideea și expresia artistică în „Împărat și proletar”

Împărat și proletar este o poezie de meditație filozofică, poetul dând ideilor nu numai expresia poetică, ci, odată cu ea și prin ea, participarea afectivă a celui care le comunică.

Cum se exprimă însă ideea în „materie sensibilă”, cum zicea Maiorescu?

Mai întâi, poetul pune pe cei doi gânditori ai săi – pe proletar și pe Cezar – să-și rostească gândurile într-un cadru adecvat. Pentru primul, acesta este o „tavernă mohorâtă, unde epitetul ornant (murdare, posomorâte, lunge, (î)ntunecoase, pribegită, săraci și sceptici) creează o atmosferă apăsătoare, într-un spațiu îngust, atmosferă și spațiu propice încolțirii revoltei.

De cealaltă parte, meditația Cezarului e precedată de un cadru amplu, cu spații infinite („marea lină”, „din tainica pădure / Apare luna mare câmpiilor azure / Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal”), imaginea la dimensiuni cosmice, în care sugestia conținutului sceptic al meditației subzistă în prezența celor trei simboluri: al perisabilității lumii („Pe undele încete își mișcă legănate / Corăbii învechite scheletele de lemn”), al melancoliei și tristeții apăsătoare („Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat / Al salciei pletoase”) și al gloriei prăbușite („Trecea cu barba albă – pe fruntea-ntunecată / Cununa cea de paie îi atârna uscată – / Moșneagul rege Lear”).

Proletarul își comunică ideile recurgând, pentru a convinge – el este agitatorul care seamănă în inimile auditorului proletar revolta împotriva nedreptății sociale -, la întreaga gamă a mijloacelor oratorice: exclamații și interogații („- Ah” – zise unul – spuneți că-i omul o lumină / Pe lumea asta plină de-amaruri și de chin!…”, „Spuneți-mi ce-i dreptatea?”, „De ce uitați că-n voi e și număr și putere?”, „Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă, / Ce lumea o împarte în mizerii și bogați!”), comparații, ivite uneori în structura unor definiții poetice („…spuneți că-i omul o lumină”, „Murdară este raza-i ca globul cel de tină”). Caracterul de clasă al legilor burgheze este sugerat printr-o metaforă: cercul lor de legi sau ei îngrădiți de lege. O adevărată metaforă, cu pregnante sugestii alegorice, folosește poetul pentru a desemna suprastructura societății burgheze, cu administrația birocratică și instituțiile ei complicate, destinate să oprime: „A statelor greoaie cară trebuie-mpinse”. Definiția poetică se dezvoltă uneori în alegorie: „Religia – o frază de dânșii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”. Nu lipsește metonimia („Ardeți acele pânze cu corpuri de ninsori”). În exemplul dat, Eminescu folosește materia primă (pânza) în locul produsului dobândit (tabloul, pictura) și-și îmbogățește versul și cu o metaforă rară: corpuri de ninsori (pentru nuduri).

Apare, de asemenea, simbolul, cu ample rezonanțe sugestive în susținerea ideii. În versurile următoare, simbolul este descifrat în structura unei comparații: „Zidiți din dărmăture gigantici piramide / Ca un memento mori pe al istoriei plan” (strofa 19).

Urmărind claritatea ideii, Eminescu apelează de câteva ori la versificația în ingambament: „Virtutea pentru dânșii ea nu există. Însă / V-o predică…” (Strofa 5); sau: „Ele stârnesc în suflet ideea neferice / A perfecției umane” (strofa 16).

Între procedeele compoziționale trebuie amintite anafora (strofele 15, 16, 17, 18 care încep toate în același verb sau cu sinonimul lui foarte apropiat, la imperativ; tot anafora o întâlnim la strofele 21 și 22, care încep cu adverbul atunci) și enumerația, care crește tumultul patetic convingător al oratorului. Ea apare în construcțiile anaforice amintite mai sus, desfășurată pe mai multe strofe sau pe dimensiunea unui singur vers: „De purpură, de aur, de lacrimi, de urât” (strofa 18). Nu lipsește procedeul atât de frecvent la romantici: antiteza. Ea vorbește firesc din opoziția ireconciliabilă a celor două categorii sociale – una exclusiv consumatoare, alta producătoare – și se realizează verbal în primul rând prin opunerea formelor pronominale de persoana a II-a și a III-a: voi și ei: „Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari” (vers 5, strofa 5); „Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri” (vers 5, strofa 13); sau: „De ce boala și moartea să fie partea voastră, / Când ei în bogăția cea splendidă și vastă” (vers 3-4, strofa 10) sau: „Ei brațul tău înarmă ca să lovești în tine / Și pe voi contra voastră la luptă ei vă mân” (vers 4-5, strofa 9).

Concluzii

Împărat și proletar este o meditație romantică de ample rezonanțe, în care atitudini, idei și soluții dintre cele mai contradictorii își găsesc făgaș în profunda gândire politică eminesciană.

Construcția compozițională solidă, structurată în patru părți relaționate două câte două (prima cu a treia și a doua cu a patra) și în același timp opuse prin antiteză două câte două (prima cu a patra și a doua cu a treia), poema comunică un bogat conținut de idei exprimat printr-o tot atât de bogată limbă poetică.

Prin Împărat și proletar, Eminescu este printre primii poeți care rostesc o demascatoare filipică la adresa claselor exploatatoare și a surselor lor de înavuțire în societatea capitalistă. De asemenea, poetul nostru este primul evocator al Comunei din Paris.

Sursa: Editura didactică și pedagogică – București, 1983, A. Gh. Olteanu, Maria Pavnotescu, D. Micu – Limba și literatura română – Împărat și proletar. Comentariu literar