Rarăul de Geo Bogza

Rarăul de Geo Bogza

Dacă veți urca vreodată – și eu vă sfătuiesc să urcați – prin umbra Carpaților Răsăriteni, pe la Piatra-Neamț și Târgu-Neamț, spre locurile cele dintâi descălecări, de la un timp veți băga de seamă că se vorbește tot mai puțin despre Ceahlău, muntele venerat al Moldovei, și că pe măsură ce se apropie Țara de Sud puterea lui scade, spre a face treptat loc, în vorbire și în conștiința oamenilor, unui alt munte a cărui stea începe să se ridice la orizont.

Iar atunci când veți lăsa miazănoaptea, cotind spre apus, către ținuturile păduroase ce se ridică în zare, către patria de demult a bourilor, pe măsură ce vă veți afunda într-o lume de legende și de miresme foarte tari ale trecutului, muntele acela se va ridica tot mai sus, iar numele lui îl veți auzi tot mai des, ca pe al unei realități primordiale, cu care toate celelalte intră în relație.

Soarele răsare sau apune pe Rarău, norii se adună sau se împrăștie de pe Rarău, Moldova și Bistrița curg de o parte și de cealaltă a Rarăului, turmele urcă sau coboară de pe Rarău.

O întreagă lume cu ceilalți munți ai ei și cu apele care curg prin văi, fiind frumuseții firii mereu schimbătoare oglinzi, gravitează în jurul Rarăului, în jurul masei lui enorme și liniștite, încoronată cu piscuri albe de calcar.

De când aceste pământuri au un chip și un nume, Rarăul ia parte la viața lor, și ca o inimă puternică și ca o frunte în jurul căreia bat marile aripi ale fanteziei. În pădurile lui oamenii pătrund ca într-un templu, spre pășunile lui își mână turmele, calcarul de la poale i-l prefac în var, dar acela din piscuri strălucește în viața lor, ca lumina unei stele polare.

În alte locuri pot fi munți mult mai mari sau fluvii puternice, marea sau oceanul; aici Rarăul reprezintă dimensiunea fundamentală a lumii, latura cosmică a vieții și a istoriei. Plin de foșnete și de murmure de tot felul, de țipete de păsări și de sălbăticiuni, se înalță de pe fundul lumii spre cer, ca un enorm telescop în oglinzile căruia alunecă timpul și infinitul.

Cu el începe acolo, în partea de miazănoapte a țării, realitatea sufletească din care a izvorât unduitoarea potrivire de cuvinte: Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai…

…

Apele curg la vale, munții urcă spre cer, culorile lumii sunt vii, iar zvonurile ei clare. Mesteceni ard, asemeni unor lumânări albe, în enorma catedrală a pădurilor. La intervale rare, clinchetul tălăngilor pictură în auz, fiind curgerii timpului cea mai dulce măsurătoare. O tinerețe a firii, ce nu se trece măcar cu o clipă, suie din văi spre cele mai înalte culmi.

Cât timpul străbate Țara de sus, pe valea cea largă a Moldovei, călătorii nu-și iau ochii de la fereastra trenului. Ore întregi, acesta parcurge o lume în fața căreia nimeni nu poate rămâne indiferent. Prin gări, purtând pieptare tivite tivite cu blană roșcată de vulpe, forfotesc flăcăiandri subțiri, cărora mai mult decât oricui li se potrivește numele de feciori.

Dar și mai mult uimesc puii de om, băieții și fetele în cojoacele și sub basmalele lor, serioși, gingași, fermecători.

De câteva ori pe zi și de câteva ori pe noapte trenurile străbat, cu șuiere lungi și cu vuiet de poduri metalice, pădurile și munții Bucovinei. La Mestecăniș, unde e marea cumpănă a apelor, trec de pe valea Moldovei pe cea a Bistriței – căreia acolo toată lumea îi spune Bistrița aurie – și atunci au tovarășe de drum plutele care alunecă foșnind la vale.

Pretutindeni, uriașe stive de scânduri, munți întregi de scânduri și de trunchiuri de brad, răspândesc o puternică mireasmă de rășină, reamintind călătorilor că străbat vechea țară a pădurilor. Dar numele locurilor? În ele dăinuie ceva din marea alternanță a istoriei, cea care a adus părinților și continuă să ne aducă și nouă, când zile senine, când lacrimi amare.

Sunt gări ale căror nume adie familiar, Prisaca, Dornei, Valea Putnei, Mestecăniș, Sadova, Molid, Frasin, Păltinoasa, Ilișești, Todirești… Și altele de pe frontonul cărora încearcă să dea năvală cine știe ce spaime ale trecutului, Strigoaia, Părhăuți, Soloneț, Porjorâta. Porjorâta aceasta, din ce foc de demult și-o fi trăgând numele?

Cât timp străbat Țara de Sus, călătorii nu-și iau ochii de pe fereastra trenului. Sub privirea lor, văr largi și pline de lumină alternează cu acele culmi unice în blânda lor arcuire, iar pădurile de fag cu valuri din oceanul verde al coniferelor.

Apoi, deodată, totul intră sub farmecul și sub imensul prestigiu al Rarăului. Peste un șir de culmi împădurite, pe cea mai înaltă dintre ele, se zăresc câteva turnuri de catedrală: Pietrele Doamnei. Urcușul domol al Rarăului ele îl încheie cu o mișcare neașteptată, plină de avânt și tulburătoare. O întreagă țară de munți împăduriți, albaștri la culoare, este dominată de gestul cu care Pietrele Doamnei își leapădă de pe umeri cămașa vegetației alpine și țâșnesc spre cer, goale, albe, lunatece.

Asemenei tuturor celor ce străbat Țara de Sus, le-am contemplat și eu de multe ori – protagoniste de neuitat ale unui balet de calcar – mai ales în vremuri când pădurile îngălbenesc, transformând munții într-o vâlvătaie de aur.

Într-ua din aceste toamne bogate și sonore, am urcat până la picioarele lor, cățărându-mă apoi pe umerii celei mai blajine, privind înfiorat adânca prăpastie ce se deschide între pereții verticali ai celorlalte două.

Jos, în stână, păstorii aprinseseră focul și câinii lătrau. Am coborât printre ei – și a început atunci o noapte de pomină. Ultima noapte pe Rarău a celor mai vechi forme ale vieții de păstor. Era toamna târziu, se vestea zăpadă, a doua zi urmau să coboare cu turma în vale, iar în primăvara următoare n-aveau să mai urce la vechea stână, ci la casa care îi aștepta, cu hornuri pe acoperiș.

Ședeam la focul de vreascuri, în bordeiul de coji de copac, cu ochii plini de lacrimi și usturime, ca mai demult în coliba plină de fum a păstorilor de pe Hășmașul Mare. Atunci, un horn care să apere căldura de fum îmi apăruse ca o cucerire epocală. Acum, această cucerire mă ajungea din urmă, după douăzeci și cinci de ani, în munții Bucovinei. Focul pe care îl priveam fumegând era ultimul de felul acesta pe Rarău.

Noaptea era neagră și rece, în văi se auzeau scurmând sălbăticiunile, se pregătea să vină zăpada. Era ultima noapte a unor vechi forme de viață, și eu mă nimeream acolo, în vremea de toamnă, când Lebăda coboară sub orizont, spre a-l lăsa pe Orion să domnească peste zăpezile iernii.

Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 –  Rarăul de Geo Bogza