Soldatul cel mititel de Marin Preda

Soldatul cel mititel de Marin Preda

Vintilă Gheorghe era soldatul cel mai mic, nu numai din grupa sau din plutonul lui, ci din întreaga companie. Era atât de mic, încât abia reușise, la recrutare, să nu fie reformat. De fapt la început îl și reformase, după ce mai întâi fusese amânat de două ori în doi ani, și dacă în satul lui acest lucru n-ar fi fost socotit drept o dovadă definitivă de infirmitate, Vintilă Gheorghe ar fi putut să ia imediat trenul de la centrul de recrutare și să plece în aceeași zi acasă. În aceeași zi însă, tot satul ar fi știut că nu e bun de armată și în primul rând fetele. Era originar de prin Banat. Așa se face că, dându-se jos de pe cântarul medical și scăpând din mâinile brutale ale medicului militar-șef din gura căruia recrutul auzise un fel de mormăitură care nu putea să însemne decât reformat (maiorul acela spuse reforme, dar tot aia era), Vintilă Gheorghe nu ieșise din sală, ci se retrăsese mai încolo, tăcut și trist, întârziind cât putuse de mult timpul îmbrăcatului. Cu ochiul lui pânditor de bănățean liniștit, observase însă că nimeni nu mai era atât de atent la el și îi trecuse prin cap că nici măcar nu-l înscrisese cineva pe hârtiile acelea și că poate chiar reformarea lui, hotărâtă printr-o mormăitură absentă a acelui maior, era o simplă întâmplare. Și atunci se amestecase cu ceilalți care veneau la rând, se dezbrăcase și se prezentase iar în fața comisiei. Maiorul-medic îl apucase de umeri, mormăise iar ca un urs, îl răsucise cu spatele și deodată se oprise din mișcări ca trăsnit, iar din gura lui căzuseră asupra recrutului groaznice înjurături și răcnete de parcă i s-ar fi turnat acestui medic în cap o oală cu apă fiartă. Cum adică, și aici fuseseră enumerate câteva sărbători religioase și grade de rudenie ale recrutului și asociind cu semn de întrebare modalitatea cu care fusese adus el pe lume de către maică-sa, fusese întrebat cum… îndrăznește el să vie acolo și să-l păcălească el pe un medic, un maior, o comisie întreagă? Cu cine… crede el că are de-a face? Și, urmase iar o enumerare, în timp ce Vintilă Gheorghe simțise pentru întâia oară cât de tare poate fi o talpă de cizmă bine lustruită în dosul gol al unui om. Se dusese iar spre hainele și începuse să se îmbrace, fără să fie însă convins că va trebui să plece acasă. Nu putea să plece acasă, știa că după două amânări a treia oară vine reformarea, și el nu înțelegea de ce să i se întâmple tocmai lui să fie reformat. Că doar nu era atacat! Se retrăsese mai într-un colț își răsucise neturburat o țigare. În acest timp maiorul acela continua să smucească și să examineze alte trupuri, amintindu-și însă din când în când de întâmplare și scoțând atunci înjurături de uimire aproape admirative, cum era cât pe-aici să-l examineze din nou pe dopul acela fără să-l recunoască…

– Uitați-l că s-a așezat acolo jos, în colț, dom’le maior, zise la un moment dat un alt medic din comisie. Stă acolo și fumează, nu vrea să plece.

Maiorul se opri iar din examinat, tot așa, ca trăsnit, se uită în direcția unde se așezase bănățeanul și, stupefiat, ordonă:

– Ia vino încoa mă!

Viitorul soldat se apropie fără grabă, cu țigara în mână.

– Leapădă țigarea, zise un sanitar de alături.

– Urcă-te pe cântar, ordonă medicul-maior.

Vintilă Gheorghe se urcă. Toată comisia urmări în clipa aceea acul indicator.

– Mai dezbracă-te o dată, zise medicul, și, în timpul ce recrutul se dezbrăcă, maiorul zise în franțuzește către un alt militar, un colonel care asistase tăcut la toată scena:

– Il pèse beaucoup plus par rapport à son hauteur.

– Il est trapu, zise colonelul. Admise! Hotărât el.

– Ești zbanghiu, mă Vintilă, vrei să faci armată? zise atunci maiorul-medic cu alt glas, deodată protector și prietenos.

– Da, dom’le maior, vreau, exclamă atunci și Vintilă cu sufletul la gât, înțelegând că trecuse examenul și că va fi și el soldat.

– Vrei tu, dar o să încasezi la lopeți, mă Vintilă, de-o să fie vai de zilele tale, mai spuse medicul.

Recrutul nu auzise bine și nici nu mai fusese atent la ceea ce se mai petrecuse. Abia mai târziu înțelesese el ce era cu aceste lopeți. Fiind atât de mic de statură, fusese, bineînțeles, pus pe coada grupei; ar fi fost nepotrivit, împotriva regulii, să strice rândul punându-l la mijloc sau chiar penultimul. Și la instrucție, când comandantul de grupă făcea stânga împrejur și ordona: „În spatele meu, adunarea”, coada trebuia să alerge și să se alinieze, în timp ce ceilalți înalți din fața comandantului nu făceau decât să se mute în spatele lui. Exercițiul acesta era unul dintre cele mai grele pentru coada grupei, dar fiind rapiditatea cu care sergentul comandant își schimba poziția: „În spatele meu, adunarea”… Și abia se înșira grupa în spatele lui că, fulgerător, el făcea iar stânga împrejur și ordona: „În spatele meu, adunarea”. Și iarăși, când grupa adunată ca un fir în spate, la distanța brațului unii de alții, și comandantul se răsucea cu fața spre ei, și credeai că în sfârșit acum el va ordona exercițiu, i se auzea comanda reînnoită, ca și când abia atunci ar fi pronunțat-o pentru întâia oară: „Grupă, în spatele meu, adunarea”. Era o glumă pentru primii trei din capul coloanei. Cei din urmă însă, după șapte sau opt comenzi de acest fel, începeau să gâfâie, sudoarea le îmbrobona frunțile sub capele, privirea începea să le sticlească de un soi de mânie fără adresă, în timp ce o expresie de buimăceală și nedumerire se așternea pe chipurile lor. Ce era asta? Pentru ce tocmai ei, cei mai mici, cei de la coadă, să fie chinuiți în felul ăsta, iar cei mai puternici, cei din față, să fie cruțați? Pentru că exercițiul nu se oprea, continua la nesfârșit și nimic nu promitea că avea să înceteze curând. Implacabil, comandantul de grupă făcea stânga împrejur, ridica mâna în sus și ordona de fiecare dată în același fel: „Grupă, în spatele meu adunarea!” Sau doar atât: „În spatele meu, adunarea!” Sau alteori imperativ, cu o voce ruptă: „În spatele meu, adu-narea!”. Fără pauză și fără alte explicații, până ce jumătatea din coada grupei începea să dea semne de istovire. Atunci, fără să întrerupă exercițiul, sergentul ordona caporalului să scoată lopata Lineman și să treacă la coadă. Și abia acum începea adevăratul exercițiu cunoscut de contingentele vechi sub numele de „acțiunea lopeții Lineman”, adică plasarea ajutorului de comandant de grupă la coadă și supravegherea cu această lopată în mână a celor care nu executau comanda de aliniere în ritmul și în timpul ordonat. Cei din față o auzeau destul de des, dar n-o simțeau niciodată la acest exercițiu. În schimb Vintilă Gheorghe nu era zi să nu ia cunoștință cu ea acolo unde la recrutare maiorul îl făcuse să simtă cizma. Fusese o glumă cizma aceea, față de lopețile zilnice pe care le îndura. Pe chipul lui însă nu se putea citi buimăceala și indignarea care se putea citi pe al celorlalți. Numai deasupra sprâncenelor lui negre și groase și pe obrazul lui închis la culoare apăreau broboane mari cât boabele de porumb. Până ce, într-o zi, observând exercițiul, sublocotenentul se apropie de grupă și ordonă încetarea. El îi chemă la el pe soldatul Vintilă, îi inspectă de sus până jos ținuta, îi inspectă arma și apoi se adresă caporalului:

– De ce lovește soldatul, caporal?

– Să trăiți, domnule sublocotenent, pentru că se aliniază prea încet, nu vrea să fugă, răspunse caporalul sigur de el, pocnindu-și câlcâiele.

Nu se obișnuia ca ofițerul să turbure tradițiile pe care contingentele și le transmiteau unele altora. Caporalul arăta liniștit, ba chiar avea un aer complice, fiindcă nu o dată, sub falsa protecție a unui grad superior, se ascundea adesea o cruzime și mai mare. Sublocotenentul era însă tânăr și comportarea lui nu era încă atinsă de rutină. De aceea pusese întrebarea. O simplă întrebare, după care pornise apoi tăcut spre alte grupe, păstrându-și însă înfățișarea lui de militar care încearcă și reușește să-și stăpânească sentimentele prea personale, lăsând instrucția pe seama gradaților, care știu ei ce fac. Totuși, din clipa aceea, caporalul nu-l mai lovi pe soldatul Vintilă și curând acesta atrase simpatia plutonului. Gradații începură să-l întrebe de unde e, câți frați are și câte surori, de ce e așa de mic, și altele de același fel. Tot așa de curând se află că, deși mic cum era, soldatul Vintilă era destul de rezistent, putea duce foarte liniștit pe umeri piese grele de mitralieră, ținea foarte bine la marșuri, la sete și la foame, nu se văita niciodată și mai ales nu purta ură nimănui pentru instrucția grea, foarte adesea nemiloasă și lipsită de sens, la care era supus ca recrut. Părea să fi înțeles cum se petrec lucrurile, fiindcă odată, în orele lungi de după-amiază, când stăteau în curtea cazărmii și își curățau armele și unii dintre ei, ferindu-se de privirile gradaților, oftau și înjurau cu obidă armata și instrucția și pe cine o fi făcut-o așa a dracului, Vintilă Gheorghe a ridicat fruntea și a zis cu accentul lui de bănățean:

– Acum înjuri tu, mă, dar pe urmă te faci și tu gradat și o să fii mai al dracului ca alții.

La care nimeni n-a mai știut ce să mai zică și nici nu prea au înțeles ce-a vrut să spună Vintilă Gheorghe prin aceste cuvinte.

La trei luni de zile de la încorporare, spre sfârșitul lui august 1944, soldatul Vintilă ajunse să fie cunoscut de însuși comandantul batalionului în niște împrejurări care, văzute de sus, de la comandament, nu erau dintre cele obișnuite. Pentru Vintilă Gheorghe în orice caz nu deveniră neobișnuite decât mult mai târziu, când întregul lui contingent fu trimis pe front, în Ardeal, și noi, batalionul de cadre care instruisem acest contingent, nu mai știurăm nimic despre el.

Compania din care făcea parte Vintilă era cantonată la Ulmeni, lângă Oltenița, în clădirea unei foste bănci. În seara zilei de 24 august, sergentul Iosif, comandantul grupei, intră în dormitor și anunță că era de patrulă, și cine voia să vină cu el să se prezinte caporalului Nistoroiu să-i dea un pistol-mitralieră și să-l caute pe el, pe sergent, la cârciuma cutare, peste un ceas. Sergentul plecă și în grupă începu cearta. Caporalul lipsea și el. Fiecare îndemna pe celălalt, fiindcă toți erau rupți de oboseala instrucției și doborâți de somnul pe care bromul pus în mâncarea recruților îl făcea ca de plumb. Și în timp ce ei se tot îndemnau și se justificau că ăla a fost de serviciu la masă, sau că ăla a fost nu știu unde, se auzi glasul potolit al lui Vintilă:

– No, ducevicevici, mă, dormiți, că plec eu cu domn’sergent Iosif în patrulă!

Și foarte meticulos, se dădu jos din pat, își trase pantalonii, bocancii, își înfășură moletierele și ieși din dormitor cu țigarea în colțul gurii.

Nistoroiu, magazinerul, râse când îl văzu:

– Mă, Vintilă, vezi să nu te-apuce vreo fată de turul pantalonilor.

– No că nu m-apucă nimeni! zise Vintilă în timp ce arma și dezarma automatul.

Caporalul îi dădu sacul reglementar și cinci încărcătoare, îl puse să semneze de primire și soldatul plecă. Îl găsi pe sergent la locul indicat, care, când îl văzu, tot așa se dădu pe spate pe scaun și râse.

– Vintilă, ha, ha, cine te-a trimis, mă, în patrulă cu mine? Mă, vintilă, tu ești un soldat pe care eu te-aș face fruntaș, dacă aș fi dom’ căpitan! Bea și tu o țuică de-asta și hai să mergem.

Soldatul însă dădu din cap: nu bea. Și nu se înțelesese de ce: nu-i plăcea nici un fel de băutură, sau nu-i plăcea băutura asta muntenească?

Sergentul plăti, își luă la revedere de la ceilalți militari care umpleau cârciuma mică de țară și ieși apoi în întuneric însoțit de soldat. Merseră întâi în direcția opusă orașului Oltenița, se opriră într-o casă unde erau adunați flăcăiași și fete din sat, fumară câte-o țigară, apoi își continuară patrula înapoi, agale, cu automatele la umeri, în noaptea liniștită și senină de august. Mai aveau un ceas și terminau schimbul. Când ajunseră la capătul celălalt al satului se cam făcuse ora. Sergentul se opri și zise:

– Mă, Vintilă, du-te și te culcă, patrula s-a terminat. Te prezinți la sergentul Pavel Vasile și îl scoli, eu rămân p-acilea…

Și sergentul Iosif arătă cu capul spre o casă din apropiere unde o lampă aprinsă arăta, după cât se părea, că era așteptat.

– Dacă te întâlnești cu cineva, continuă sergentul, să nu-i spui că ești de patrulă, că o să te întrebe cu cine ai făcut și de ce ești singur… Știi ce, ia-o pe-aici, pe drumul ăsta, și cazi drept în cazarmă… Hai, executarea!

Adică pe drumul acela, care ocolea centrul satului pe la margine, nu exista riscul să întâlnească ofițerul de rond. Soldatul înțelese și plecă. Mergea singur cuc, se lăsase asupra satului o liniște desăvârșită. Cu statura lui mică, înaintând pe lângă garduri, Vintilă abia se vedea, ierburile mai mari de pe marginea drumului și în orice caz porumburile nemișcate pe lângă care trecea din când în când, schimba traseul, îl acopereau cu totul. Un soldat în nici un caz nu putea fi considerat. Așa gândiră pe cât se pare și niște umbre din depărtare care ieșiră liniștite din porumb și își continuară drumul ocolind satul prin partea dinspre care Vintilă tocmai venise. Aceștia însă erau soldați adevărați, îl văzură probabil pe Vintilă trecând, dar nu se sinchisiră de el. Erau soldați tăcuți, în uniforme străine, și Vintilă le auzi pașii și se opri în liniștea aceea a nopții și înainte de a gândi ceva se lipi instinctiv de un gard și alunecă la pământ. Abia după aceea începu să se uite. Cine erau soldații aceștia și ce căutau pe-acolo? De cine se fereau ei așa și de ce erau așa de tăcuți? Și mai ales, unde se duceau? Nu cumva voiau să atace pe cineva? Cu privirea țintă la ei, Vintilă înțelese în cele din urmă că ăștia nu puteau fi decât soldați germani, fiindcă ieri se anunțase că s-a întâmplat o mare răsturnare în conducerea țării și a armatei și că nemții sunt inamicii noștri. Cum nu cunoștea bine geografia, Vintilă se gândi apoi că nemții aceștia tăcuți și tainici de aici nu puteau avea alt rost și altă intenție decât să atace satul și să captureze compania lui de grăniceri, să-i prindă pe toți în somn și să-i împuște. În clipa aceea chiar poate că o parte din ei s-au și apropiat prin porumburi de cazarmă și că nu mai e nimic altceva de făcut decât de dat alarma. Vintilă își trase încet automatul de la umăr și îl întinse încet înainte. „Ce fac eu? se gândi apoi în clipa următoare, trag o dată în ei și pe urmă o să fiu mort”. Tot atunci se auziră dinspre nemții adunați la marginea porumbului șoapte într-o limbă, care-i alunga soldatului ultima îndoială: avea înaintea lui o unitate de nemți care se pregătea să atace satul. „Trebuie să trag în ei cu toate încărcătoarele pe care le am, să dau alarma și pe urmă să fug”, gândi el.

Tot nu se dumirea însă ce era cu acești nemți ciudați. Nu păreau pregătiți de lupta de noapte, ieșeau mereu, câte cinci-șase din porumburi, șopocăiau între ei și traversau în fugă dincolo, dar nu în direcția intrării în sat, ci înainte, tot prin porumburi. „Vor să înconjoare tot satul”, gândi Vintilă și în clipa aceea hotărârea lui se făcu mai sigură și mai limpede. Urcă încet gardul lângă care se lipise, alunecă dincolo într-o curte, trecu prin ea și le ieși nemților înainte. Se piti după un grup de salcâmi, înarmă automatul și deodată deschise focul împotriva unui grup de nemți care traversară șoseaua. Trase îndelung, până ce goli încărcătorul, după care, strigăte și răcnete înăbușite de furie se auziră dinspre porumburi. Dacă Vintilă Gheorghe ar fi știut nemțește cum știau unii din bănățenii lui mai isteți de prin satele cu populație săsească, poate că nu și-ar fi schimbat atât de liniștit încărcătorul, ci s-ar fi înfuriat și el auzindu-i ce spun și poate că și-ar fi pierdut cumpătul.

– Cine mama dracului trage? Am dat peste o santinelă? ordonă o voce.

– Nu, e un soldat izolat.

– Și unde e?

– E între salcâmi.

– Între salcâmi? răcni prima voce. Atunci sunt eu chior! Dacă ar fi un om acolo, l-aș vedea.

– E un soldat mititel, l-am zărit când am sărit gardul, dar n-am crezut că e soldat…

– Ocoliți salcâmii în liniște și curățați-l imediat, să nu fugă să dea alarma.

Se auziră pașii fugind, ocolind mereu satul, în timp ce dinspre partea cealaltă a porumburilor încetă deodată orice mișcare. Vintilă nu mai știu ce să facă și câteva clipe lungi se scurseseră într-o tăcere pe care nimic nu o turbura. Deodată se auziră iar pași care fugeau și se vedea porumbul mișcându-se. Vintilă Gheorghe își îndreptă automatul în direcția aceea și, deși știa că automatul său nu bate până acolo, deschise focul. Îi răspunse atunci cineva din porumb, tot cu foc automat, dar un foc îndârjit, care era reluat în lanț, clănțănind fără întrerupere, prin tragere succesivă. Stăpânit de ideea lui că primii dintre cei care trecuseră drumul urmau să înconjoare satul și că grosul abia venea din urmă, Vintilă părăsi salcâmii care îl adăposteau și începu să fugă tăind colțul satului în diagonală. Purcei guițând, găini zburătăcind, câini lătrând speriați stârni trecerea lui prin curțile și ogrăzile oamenilor. Dar nici o țipenie de om. Și când ieși la marginea cealaltă a satului, gâlfâind cu sufletul la gură, se trânti la pământ într-un gropan și, cu capul afară, începu să cerceteze locurile. Nu se vedea bine, s-ar fi putut însă auzi dacă n-ar fi fost larma câinilor care începuseră să latre în tot satul. Cu mâinile tremurând de încordare, Vintilă își încărcă automatul și trase jumătate de încărcător în direcția porumbilor. Făcu o pauză scurtă, goli și restul și încărcă din nou. Nu se putea ca toate acestea să nu fie de ajuns pentru a alarma compania. Curând, însă, se sperie de tragerea aceasta nesocotită. La o distanță de o sută de metri zări țâșnind în urma lui din porumburi umbre numeroase, care se culcară la pământ și începură să tragă asupra lui. Mai avea două încărcătoare și umbrele se apropiau de le pe burtă, văzuseră flacăra automatului care trăsese asupra lor și voiau să-l facă să tacă pentru totdeauna. Vintilă sări din groapă, se rostogoli de câteva ori așa cum învățase la instrucție, adică să părăsească încă culcat fiind locul pe care inamicul îl ținea deja, țâșni apoi în picioare și o luă la fugă retrăgându-se mereu pe marginea satului. După o sută de metri se trânti la pământ, făcu iar față și trase jumătate din încărcător. Nemții îl urmăreau, săriră și ei în goană și se împrăștiară nevăzuți și pieiră când Vintilă trase asupra lor. „Vor să mă înconjoare, gândi el speriat, sau vor să mă facă să intru în sat ca să înconjoare ei satul”. Se rostogoli iar de pe locul său și țâșni din nou în picioare. Un foc viu îl urmări și fulgerător recrutul se aruncă la pământ. Simțise că va fi ciuruit dacă continuă să fugă. Mai avea un încărcător. Și atunci se hotărâ. În loc să retragă, pătrunse într-un fund de grădină, înapoi, și după ce trase iar o jumătate de încărcător, o luă la goană prin curți. În curând se făcu liniște. Soldatul Vintilă ajunse la cazarmă abia trăgându-și răsuflarea, goana lui se opri în fața corpului de gardă. Comandantul de gardă îl luă în primire, de unde venise și ce era cu el, alarmase plutonul și trimisese să-l scoale pe căpitan, care se și apropia. Despre ce era vorba? Soldatul Vintilă raportă că o unitate germană înconjoară satul și povesti pe scurt cum descoperise el acest lucru.

– Să mi se aducă imediat calul meu și încă unul pentru soldat, ordonă căpitanul. Compania să se pregătească de luptă. O grupă de cercetare să mă aștepte la marginea dinspre Dunăre a satului.

Și căpitanul, însoțit călare de soldatul Vintilă, pieri în noapte spre marginea dinspre Oltenița a satului. O jumătate de oră mai târziu, Vintilă se întorcea și transmitea comandanților de plutoane ordinul căpitanului. O unitate germană compusă din grupuri răzlețe de mărimea unor plutoane ocolesc satul și încearcă să ajungă la Dunăre, să treacă în Bulgaria. Compania de grăniceri să le iasă înainte cu un pluton de mitraliere încărcat în mașină, iar restul plutoanelor îi va urmări din porumburi și va începe lupta.

În zori unitatea germană fu capturată și dezarmată. Fură aduși nemții la cazarmă, erau aproape două sute, dintre care aproape jumătate ofițeri și subofițeri. Faptul acesta, că erau mulți ofițeri printre ei, stârni atât de tare curiozitatea trupei, încât privindu-i așa cum erau, prizonieri și dezarmați, nimeni nu-și mai aduse aminte cum se petrecuse lucrurile, cine dintre ei avusese meritul de a-i fi descoperit și, mai ales, de a fi deschis, cel dintâi, focul asupra lor. Și mai târziu, când Vintilă încercă să le povestească faptul celor din contingentul lui, râseră de el, dar, neturburat, el nu se supără. Numai maiorul îl chemă, câteva zile după, când mereu erau dezarmate astfel de unități germane, la batalion, la Oltenița, și îl puse să povestească și râse și el, dar nu în batjocoră, ci cu simpatie, când auzi că soldatul nu știa că în apropiere curge Dunărea și că nu bănuise că într-acolo se îndreptau nemții.

Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Soldatul cel mititel de Marin Preda