Relieful Terrei (Pământului)

Relieful Terrei – generalități

Relieful Terrei (Pământului) se poate împărți astfel: forme de ordinul I sau planetare (continetele și bazinele oceanice); forme de ordinul II (în cadrul continentelor și bazinelor oceanice); forme de ordinul III (suprapuse pe formele anterioare). Fiecare dintre aceste forme este creată de alte forțe și anume: din interiorul Globului (cauze planetare), din interiorul scoarței (forțe tectonice) și de agenți externi (apa, vântul etc.). După aceste cauze ele se mai numesc și forme: planetare, tectonice, de eroziune și acumulare.

Definirea matematică a reliefului se face prin următoarele caracteristici ale acestuia: altitudinea absolută (pozitivă și negativă), adâncimea și densitatea fragmentării, panta (gradul de înclinare a suprafețelor).

Adâncimea fragmentării se precizează mai ales pentru relieful uscatului și reprezintă diferența de înălțime dintre fundul văilor și cumpenelor apelor; se exprimă în metri. Densitatea fragmentării este dată de lungimea liniară a văilor raportată la suprafață (km/km²). Panta se exprimă în grade, în procente sau la mie.

1. Continente și bazine oceanice

Cele mai mari forme de relief de pe suprafața Terrei (formele planetare) sunt: continentele și bazinele oceanice.

Continentele reprezintă părțile mai înalte și uscate ale Globului, înconjurate de apa oceanelor. Ele apar acolo unde scoarța este mai groasă (20-80 km) și compusă din cele trei pături menționate. Sub aspect geologic, limita dintre continent și ocean se află la baza abruptului cu care se termină așa-numita platformă continentală. Marginile geografice ale continentelor se numesc țărmuri; ele sunt sinuoase și prezintă peninsule și golfuri. Linia de țărm se schimbă cu timpul, fie în favoarea continentului, fie în cea a oceanului.

Bazinele oceanice reprezintă părțile mai joase ale suprafeței Globului, în care s-au acumulat cantități imense de apă. Ele se suprapun pe părțile cele mai subțiri ale scoarței, alcătuite de obicei numai din pătură bazaltică.

Curba hipsografică a suprafeței Terrei. Dacă am executat mai multe profile începând de la cele mai mari înălțimi și până la cele mai joase adâncimi de sub oceane și apoi le-am sintetiza într-un profil, am obține curba hipsografică a Pământului. Dacă notăm pe ea și proporția diferitelor grupe de altitudini, obținem curba hipsometrică. Pe această curbă se observă cum altitudinile se grupează în șase grupe mari, dintre care două pe continente și patru sub nivelul oceanului. Grupele respective capturează tot atâtea tipuri majore de relief ale continentelor sau bazinelor oceanice. Aceste trepte sunt: munții și podișurile înalte, câmpiile și dealurile, platforma continentală, abruptul continental sau povârnișul oceanic, platoul sau platforma oceanică, gropile abisale sau fosele oceanice.

2. Relieful major al oceanelor

Relieful fundului oceanic este creat, pe de o parte, de dinamica și structura generală a scoarței, iar pe de altă parte de dinamica apelor, prin acțiunea mareelor, valurilor și curenților marini sau prin variația în timp îndelungat a nivelului oceanic (transgresiuni și regresiuni).

Ca tipuri de forme de relief de pe fundul oceanic, se deosebesc: platforma continentală, abruptul continental, platoul continental, dorsalele oceanice și gropile abisale (fosele).

a) Platforma continentală este acea parte relativ netedă a blocurilor continentale de la 0 la minus 200 m (uneori coboară lin la -400 m), acoperită de apele oceanice (adesea de tipul mărilor mărginașe). Suprafața sa se restrânge sau se mărește, de-a lungul epocilor geologice, în funcție de regresiunile sau transgresiunile oceanice. De asemenea, platforma continentală se extinde prin abraziune marină. Pe platformă se găsesc și insule rupte din uscat prin abraziune.

b) Abruptul continental reprezintă fruntea platformei continentale sau a continentului și se află la contactul cu structura de tip „fund oceanic”. Se extinde, obișnuit, de la minus 200-400 m la minus 3000-4000 m. Are o pantă moderată, pe care totuși se formează curenți subacvatici locali, care creează adevărate canioane subacvatice. Uneori, aceste canioane sunt vechi văi din timpul unor perioade când nivelul oceanului era mai scăzut (în perioadele de regresiune). La grupurile acestor văi, ca și la baza întregului abrupt se acumulează mari cantități de sedimente, formând conuri, glacisuri sau piemonturi subacvatice, similare celor de pe uscat.

De asemenea, stratele acumulate pe abrupt alunecă foarte des către canioane sau către poala abruptului.

c) Platoul continental reprezintă suprafața topografică a scoarței de tip bazaltic, acoperită cu sedimente fine precipitate din apa oceanică. Se întinde până la minus 6000 m. A rezultat din „expansiunea fundului oceanic” în timpul uneia sau mai multor ere geologice, când magma din astenosferă s-a revărsat la „zi” și s-a întărit. Ca urmare, pe platou se află vulcani stinși sau activi, situați submers sau la zi sub formă de insule vulcanice. Dar elementul cel mai important al reliefului său este dorsala oceanică.

d) Dorsala oceanică reprezintă un lanț muntos subacvatic, lat de 1000-2000 km, care s-a născut din magma ieșită prin rift și care a început să se acumuleze la altitudine, îngroșând local scoarța de tip oceanic.

e) Gropile abisale (fosele) reprezintă adâncimi de peste 6000 m, cu formă alungită și îngustă, dispuse pe aliniamente unde marginea unor plăci cu structură oceanică coboară (se subduce) în astenosferă. Sunt, oarecum, similare avanfoselor de pe continent.

3. Relieful major al continentelor

a. Tipurile de unități morfostructurale

În general, continentele se compun din două structuri de bază: una de orogen și alta de platformă; ele impun și forme de relief. Prima structură se întâlnește în lanțurile muntoase și dealurile premontane, iar a doua în podișuri și în câmpii. Diferența principală dintre ele constă în marea rigiditate și stabilitate a platformelor față de mișcările scoarței, în raport cu marea mobilitate a orogenelor, care suferă înălțări mari (uneori și scufundări), cutări ale stratelor, vulcanism.

Ca urmare, structura geologică a munților este complexă, având cute mari și strânse, adesea încălecate (șariaj), cu formațiuni cristaline (șisturi cristaline și granite) și roci vulcanice care străpung celelalte roci pe linii de falii etc. Structura platformelor, în schimb, este simplă: un fundament rigid, numit și soclu cristalin, și apoi etajul sedimentar, format din strate dispuse orizontal sau ușor înclinate (monoclinate). În plus, în cazul munților, scoarța este mult mai groasă, dar mai afânată decât în cazul platformelor, care sunt mai dense.

Pentru a înțelege esența modului de formare a reliefului major al continentelor este necesară cunoașterea lanțului evolutiv al scoarței continentale de la stadiul de premunte (sau geosinclinal) la cel de munte (orogen) și apoi la cel de platformă.

b. Formarea lanțurilor muntoase (Teoria geosinclinalelor)

Munții „se plămădesc” în zone oceanice, ce se găsesc spre marginea continentelor și în care se acumulează cantități mari de sedimente aduse de râuri și de curenți marini; acestea au fost numite geosinclinale.

În această etapă de geosinclinal are loc o mișcare de coborâre continuă, precum și acumularea de sedimente pe sute și chiar mii de metri grosime. O dată cu lăsăturile tot mai accentuate, scoarța de tip bazaltic se topește în parte și pătrunde pe fundul geosinclinatului sub formă de batolite. Totodată, o parte din sedimente, cele ajunse la tenperaturi și presiuni mari, devin plastice, se cutează puternic sau chiar se topesc.

Etapa de geosinclinal poate dura 100-150 milioane de ani. Carpații s-au format aproximativ în 150 milioane de ani.

Etapa următoare este cea de orogen, când geosinclinalul este comprimat prin deplasarea sensului mișcării, din lăsare în ridicare. Această etapă are trei faze principale, împărțite astfel după anumite caracteristici ale mișcărilor.

Prima fază este denumită a inversiunilor, când fundul geosinclinatului începe să se ridice. Acum, fundul geosinclinalului, prin răcirea magmelor granitice, ca și prin răcirea rocilor metamorfice (șisturi cristaline), se consolidează tot mai mult.

În faza următoare, o dată cu închiderea geosinclinatului, în partea lui din față (către platformă) se conturează o ușoară zonă de lăsare, ce creează o depresiune marginală sau avanfosă. În avanfosă se acumulează sedimentele erodate din munte, formându-se totodată lanțurile deluroase prealpine (sub-carpatice).

Ultima fază a etapei de orogen este cea a ridicărilor în bloc, când se formează adevăratul lanț muntos. Apar acum și formele de relief marginale ce însoțesc un lanț muntos: dealuri premontane, ușor cutate, podișuri interioare (ex. Podișul Transilvaniei) sau exterioare (ex. Podișul Moldovenesc), câmpii și podișuri piemontane (ex. Piemontul Getic), câmpii de acumulare lacustră (ex. Câmpia Română); toate acestea fac parte din domeniul muntos respectiv (ex. domeniul carpatic, domeniul alpin etc.).

Teoria tectonicii plăcilor explică formarea munților prin coliziunea plăcilor.

c. Peneplena sau câmpia de eroziune este un fost munte, erodat până la bază

O dată cu închiderea totală a geosinclinalului începe și acțiunea agenților externi, care sculptează în munte o diversitate de forme; aceasta se numește etapa de morfogeneză sau ciclul eroziunii subaeriene. Ea poate dura un timp echivalent etapei de orogen. În această etapă, eroziunea îndepărtează roci așezate în strate de sute și mii de metri grosime, care sunt depuse ca sedimente într-un nou geosinclinal. Datorită ușurării sale prin eroziune, muntele poate executa în continuare unele ridicări în bloc (echilibrări izostatice). Cu timpul însă, fundamentul său devine tot mai rigid pe măsură ce așa-zisa energie de orogen se epuizează total; eroziunea are atunci posibilitatea să roadă muntele până inclusiv în soclul său cristalin, reducându-l la o câmpie ușor ondulată, situată altimetric aproape de nivelul mării (unde eroziunea subaeriană încetează); această câmpie, creată prin eroziunea totală a muntelui, se numește peneplenă. Porțiunea respectivă devine totodată destul de rigidă și începe să intre în categoria structurală de platformă.

d. Masivele muntoase sunt bucăți de platformă reînălţate

Masivele muntoase, de tipul Măcinului sau Pădurea Neagră, reprezintă o tranziție între platformă și orogen. Este vorba de o platformă puțin consolidată care, fiind situată în apropierea unui orogen ce se înalță, poate suferi influențele acestuia. Astfel, platforma poate fi afectată de fracturi și îmbucătățită, iar apoi, la noi mișcări, bucăți din ea sunt înălțate până la 400-600 m, dând podișuri, altele la 800-1500 m, formând masive muntoase. În această situație sunt masivele hercinice.

e. Bazinele sedimentare dau câmpii și platouri

Când o platformă cu aspect de peneplenă coboară sub nivelul mării și este invadată perioade îndelungate de apele acesteia, formează un bazin sedimentar. Dacă, ulterior, bazinele sunt ridicate de mișcările epirogenice, ele se transformă în câmpii de acumulare sau platouri joase. Exemplu: Câmpia Română, Câmpia Germano-Poloneză ș.a.

f. Lanțurile muntoase s-au succedat în timp

Geosinclinalul, lanțul muntos, masivul și platforma sunt stadii geomorfologice și structurale dintr-un același lanț, evolutiv al scoarței continentale. Aceste stadii, luate împreună, formează, ca timp, o etapă orogenică sau simplu o orogeneză. Geologii au reușit să reconstituie sigur un număr de trei orogeneze principale precambriene (înainte de apariția vieții) și trei mai recente. Unii geologi admit însă că toată scoarța terestră s-a consolidat pe încetul prin procesele de geosinclinal-orogen ce au început acum 3-4 miliarde ani, timp în care s-ar fi derulat un număr de circa 20 orogeneze.

Cele mai noi orogeneze sunt: alpină, hercinică și caledonică.

Lanțul alpin, cel mai nou, a început să se formeze acum 200 milioane ani (la începutul Mezozoicului), iar înălțările sub formă de munte actual au început acum 30 milioane ani (în Neogen). În categoria de lanț alpin intră: Alpii, Carpații, Balcanii, Caucazul și toată zona muntoasă ce culminează cu Himalaya și se extinde în peninsula Kamceatka, iar în sud până la insulele indoneziene. În America, amintim Anzii și Stâncoșii. În prezent, numai sistemele de tip alpin apar ca adevărate lanțuri muntoase.

Sistemul hercinic s-a format ca lanțuri de munți în a doua parte a Paleozoicului (începând aproximativ acum 340 milioane ani) și a durat, până la transformarea sa în peneplană, circa 120 milioane ani. Lanțul hercinic s-a extins în Europa Centrală până la Dobrogea, în Ural, Asia Centrală etc. Azi apare numai ca masive ușor alungite sau izolate (Ural, Altai, Tian-şan, Vosgi, Pădurea Neagră, Podișul Central Francez, Appalachi, o parte din Atlas, Alpii Australieni etc.), ca și podișuri (Cehiei, Malopolska, Meseta Spaniolă ș.a.) sau ca fundament de platformă al unor câmpii sau platouri joase (Câmpia Germano-Poloneză, Bazinul Parizian etc.).

Sistemul caledonian a apărut în prima parte a Paleozoicului și a durat peste 200 milioane ani. S-a dezvoltat mai ales în Scandinavia, Groenlanda, Scoția, Țara Galilor, nordul munților Appallachi etc. Azi are aspect de platformă, cu excepția Alpilor Scandinavici, care au fost înălțați sub formă de masiv muntos (până la 2500 m), ca reflex al mișcărilor alpine.

g. Tipurile reliefului major

După forma lor exterioară, există patru tipuri de relief major: munte, podiș, deal, câmpie. Diferențele dintre ele sunt date mai ales de trei elemente: altitudine, adâncimea fragmentării de către văi și înclinarea pantelor.

Muntele reprezintă o formă de relief ce trece de 1000 m, în care râurile s-au adâncit cu cel puțin 500 m în raport cu culmile interfluviale și în care domină suprafețele puternic înclinate, de tipul versanților. Există trei categorii de munți: lanț muntos, masiv, munți vulcanici.

Lanțul muntos ocupă suprafețe foarte extinse, are lungimi de sute și mii de km, lățimi de 50-200 km și înălțimi între 1000-8000 m.

Structura geologică este foarte complexă: roci sedimentare foarte curate și faliate, batolite de granit, șisturi cristaline, situate la niveluri foarte variate și despărțite prin falii, roci vulcanice noi. Un exemplu de lanț muntos este lanțul alpino-carpato-himalaian.

Masivele muntoase ocupă suprafețe extrem de reduse în raport cu lanțul muntos, sunt izolate și provin de obicei din reînălțarea unor resturi hercinice. De exemplu, Masivul Central Francez, Munții Pădurea Neagră etc. Înălțimile sunt în jur de 1000-1500 m, interfluviile au suprafețe plane destul de extinse, dar nu depășesc procentual ponderea versanților care sunt foarte abrupți. Se compun din socluri cristaline relativ unitare, peste care se află uneori o pojghiță de sedimente în general necutate. Marginile lor cad brusc spre zona joasă, fără a avea unități intermediare de tipul dealurilor.

Munții vulcanici apar sub formă de conuri izolate sau ca lanț de vulcani (ex. lanțul vulcanic din Carpați); aceștia sunt clădiți din lave, spre deosebire de tipurile anterioare, care deveneau munți prin mișcări de ridicare.

Podișul reprezintă o asociere de terenuri plate, înălțate la peste 300 m, în care adâncimea fragmentării depășește 100 m. El este înconjurat de văi adânci și versanți abrupți; de exemplu, Podișul Dobrogei.

Dealurile reprezintă înălțimi de 300-1000 m, în care adâncimea fragmentării trece de 100 m, versanții ocupă peste 80% din suprafață, iar interfluviile au aspect de culmi rotunjite sau chiar de creste aproape ascuțite. Când culmile sunt joase, ușor rotunjite și uniforme se numesc și coline.

Câmpia este o suprafață continentală întinsă, plană și puțin ridicată. Altitudinile sale nu trec obișnuit de 200-300 m, fragmentarea este redusă (nu depășește 100 m), văile nu au versanți ci numai maluri. Câmpiile pot fi de acumulare (marină, lacustră, fluviatilă) sau de eroziune (peneplenă). Câmpiile clădite de râuri la poala muntelui prin aglomerări de aluviuni se numesc piemontane (Câmpia Padului, Câmpia Gangelui etc.).

Sursa: Editura Didactică și Pedagogică București – Geografie Fizică Generală şi Geologie, clasa a IX-a, 1988 – Relieful Terrei (Pământului)