Izgonirea lui Prometeu – Versuri

Izgonirea lui Prometeu de Al. Philippide

PROMETEU
(neclintit)

Un urlet sud, adânc ca o furtună,
Îmi geme în urechi necontenit.
E vântul care prin prăpăstii sună,
Ori stânci din vârfuri s-au rostogolit?

Când vremea încă nu s-a împlinit,
Pe Prometeu cine-ar putea să-l cheme?
E muntele, bătrânul, care geme.
Adormi din nou, tovarăș ostenit.
Destinul încă nu s-a împlinit.

Nu s-a sfârșit nimic. Mai este încă.
Nu crește veșnicia, nici nu scade.
Abia mai simt că vulturul mă roade;
Abia mai simt că rana mi-e adâncă.
Mi-e trupul stâncă-n lanțuri pe o stâncă!
De muștă vreme nu mai știu să simt.

Spre cer de veacuri fulgerând mereu,
E-atâta vreme de când ochiul meu
Și-a-nfipt adânc privirile în zare,
Că m-ar durea să mi le smulg! și, greu,
S-ar povârni, prelungi și orbitoare,
Ca niște drugi de aur zvâcniți din ochiul meu.

MULȚIMEA
Huo! Prometeu...

PROMETEU
(tresărind)

Cine-a strigat pe Prometeu?
S-a împlinit sorocul Sorții, oare?
De-abia câteva veacuri călătoare
S-au stins de-a valma în nemărginit,
Și drumul vremii s-a și împlinit?

De-atâta neclintită veșnicie
Mi-s ochii grei, și-abia mai văd pământul.
E vântul care urlă prin prăpăstii.
E vântul.

MULȚIMEA
Huo! Prometeu...

PROMETEU
(tresărind mai tare)

Același glas!

MULȚIMEA
(în timp ce azvârle cu pietre)
Huooo! Prometeu...

La strigătul mulțimii, Prometeu, zguduit de un cutremur adânc, și-a întors privirile spre pământ. Privirile lui au izbit mulțimea, făcând-o să șovăie o clipă. Dar urletul care începuse din nou s-a stins, când Prometeu, zvârcolindu-se, și-a rupt lanțurile, pe care acum le ține în mână, fluturătoare.

PROMETEU
(în picioare pe stâncă, cu o mână ținându-și lanțurile, cu cealaltă gâtuind vulturul, ca pe un hulub)

O, urlet, te-așteptăm!
Zvâcnește, sânge!
Cutremură-te-n mine, viață! Sfarmă-
Te-n mine iarăși, răcnet de alarmă!
O, inimă, în pieptul meu te strânge
Ca un pumn!
(spre cer, hohotind)

Ascultă, Zeus! Omenirea zbiară...
N-ai auzit?... În cerul tău ascuns
Străvechiul răcnet încă n-a ajuns?
Trezește-te!

(Mulțimea huiduie; spre ea)
Da, urlă, urlă, fiară!
Mugește, turmă!
Ai timp destul să plângi, pe urmă.

(spre cer)
O, Zeus! Omenirea-i ca un câne,
Sătulă de izbavă și osândă.
Ascultă-i urletul adânc, „stăpâne”!
„Părinte”! frânge-ți trupul ca o pâne
Și zvârle-l omenirii - că-i flămândă.

Columnele templelor tale
Ca niște gâturi albe, zbucnite din pământ,
De mii de ani spre cerul tău zădarnic
Își răsucesc flămândul lor avânt.

Mulțimea, Zeus, nu te mai așteaptă!
Blestemul ei prin mine spre tine se îndreaptă.
Prea mult întârzii, zeu nebun!
Acum, când lanțurile mi-au căzut,
Coboară lângă mine, zeu de lut.
Să-ți spun:

Să tremuri, Zeus! Trăsnetele-s sparte,
Vulturii - morți!
Spre tine vremea vine de departe,
Cu huruit de roți, să-ți bată-n porți.

Dă-mi mâna, Zeus! Singur ești, ca mine,
În cerul tău pustiu și zdrențuit.
Spre stânca unde-am stat înlănțuit
Privește-n jos puhoiul care vine.

Ne blesteamă mulțimea deopotrivă.
Ești singur, Zeus! Singur sunt și eu.
De ce înlături mâna milostivă
Pe care ți-o întinde Prometeu?

Cu mine, Zeus, zvârle-te în larg,
Acolo unde zările se sparg
Spre haosul cu mii și mii de ceruri
În care se vor naște aștri noi.
De ce nu vii cu mine-n larguri, Zeus,
Să cucerim nemărginirea amândoi?

Mulțimea zbiară. O clipă, Prometeu pare că așteaptă. Apoi glasul lui amenințător și puternic umple văzduhul, în timp ce el își aruncă lanțurile spre cer.

Ia-ți, Zeus, lanțurile înapoi!
Au ruginit de vânturi și de ploi,
Dar sunt destul de trainice și grele.
Păstrează-le - dacă mai crezi în ele!

(către mulțime)
Iar voi, flămânde fiare, înapoi!
Pomană vreți?... Așa e: se cuvine
S-aveți și voi o urmă de la mine.

(le aruncă vulturul gâtuit)
Luați-l! E destul de proaspăt încă.
E plin la trup și gras de nemurire.
Te pune-n patru labe și mănâncă,
Omenire!

(insinuant)
E-un stârv mai sfânt ca altele, un dar
Ceresc... E vulturul lui Zeus doar!

(spre cer)
Nu te scobori!... Ți-e frică, zeu nemernic!
Păstrează-ți bine lanțurile.
Eu
Mă voi urca spre soarele puternic,
Să-ntâmpin vremea nouă-n drumul meu,

(cu glas tot mai zvârcolit)
S-adun în mine fulgerele toate,
Să mi le-aprind priviri în ochi, să sorb
În ochii mei întreg văzduhul orb,
Și cerurile toate să le sorb!

Și inima luminii s-o smulg din Haos vie,
S-o prind pe veșnicie-n pieptul meu.
Și, pân-voi izbuti să mor și eu,
Întemnițat în veșnicie,
Mereu să sufăr și să lupt mereu.

(cu brațele întinse în gol)
În nicăieri, o, Nimeni, te salut!
Vă năruiți de-acum, statui de lut,
Religii, zei, apostoli, mucenici,
Credințe mici.

Izbește-te cu creștetul de soare, Pământ!
Cer, înapoi! Drum larg despică-n zare,
O, mare!

(spre cer)
Iar tu, tu cel de sus, cel „bun” și „sfânt”,
Coboară iarăși pe pământ,
În țărna-n care trebuie să vii,
Tâlhar al Soartei, Hoț de veșnicii!
În globul de la care te-ai zvârlit,
Săgeată frântă în nemărginit,
În glodul slut din nou rostogolit!

(spre mulțime)
M-ați izgonit!...
Mă-ntorc în nemurire,
Să-mi caut altă omenire-n loc;
Să-i dau și ei mistuitorul foc;
Și ferecat de-o nouă-nlănțuire,
S-aștept să se mai năruie un cer,
Să mă mai latre într-o omenire.
Și-așa, din izgonire-n izgonire,
Să-mi port prin Haos râsul meu stingher.

Urlați!... În deznădejdea voastră nu e
Decât izbânda strigătului meu,
Care de-a pururi tot mai sus se suie,
Din cer în cer! din dumnezeu în dumnezeu!
Căci cine va putea cândva să spuie
Că l-a văzut plângând pe Prometeu?

Urlați!
Rămâi în urma mea, Pământ!
Pe fruntea ta, lovită de-un cuvânt,
Pe veci de veci de-acum se așterne
Pedeapsa așteptărilor eterne.
Și-acum - într-un vârtej cotropitor,
Ca un vulcan lumina-n mine fiarbă!
Avânt, o, Cer! o, vânt, aripi! să zbor!
Să simt cum crește-n mine Nemărginirea oarbă...
Bulboana soarelui clocotitor
Pe veșnicie să mă soarbă!

Se aruncă. Golul îl înghite. O clipă, tăcerea. Apoi, la poalele prăpastiei, jalnică, mulțimea: Prometeu...”