Viața lui Ioan Slavici (1848-1925)
Ioan Slavici s-a născut la 18 ianuarie 1848 în satul Siria, lângă Arad, Slavici își petrece copilăria într-un mediu pe cât de pitoresc, în ce privește frumusețile naturii, pe atât de interesant din punctul de vedere al conviețuirii oamenilor de naționalități diferite.
Tatăl, Sava Slavici, cojocar și pedagog, citea, în orele de răgaz, cărți din mica bibliotecă pe care și-o alcătuise în casă, încât dragostea de învățătură a fiului său, el i-a sădit-o. Mama, Elena Borlea, era o femeie cu dragoste de oameni, indiferent de naționalitate și religie (în Siria trăiau oameni, maghiari, germani).
O influență deosebită asupra copilului a avut-o unchiul dinspre mama, moș Fercu – „fruntea cărturărimii din Siria” – despre care scriitorul va spune mai târziu (în Lumea prin care am trecut): „el a fost cel mai însemnat dintre părinții mei sufletești„.
Școala primară o urmează la Siria, gimnaziul la Arad, iar liceul la Timișoara (două clase, ultima promovand-o tot la Arad, unde se reîntoarce ca elev pregătit în particular). Examenul de bacalaureat și-l trece în Satu-Mare, în 1868. În toamna aceluiași an, se scrie la Facultatea de drept din Pesta, unde, din cauza stării materiale precare a părinților, rămâne puțin timp.
În vara anului 1869, intră ca „scriitor” la notarul din Comlăuș, sat vecin cu Siria, unde acumulează bogate observații asupra vieții oamenilor de acolo, de care se va servi ulterior în Moara cu noroc.
În toamna anului 1869, fostul „scriitor” din Comlăuș se înscrie la Universitatea din Viena, o dată cu satisfacerea serviciului militar.
Ales președinte al Societății România jună, Slavici pregătește, împreună cu secretarul societății, Mihai Eminescu, – aflat și el la studii la Viena, – sărbătorirea împlinirii a 400 de ani de la întemeierea de către Ștefan cel Mare a Mănăstirii Putna. În vederea acestui însemnat eveniment național, cei doi conducători ai Societății România jună organizează la Putna un „Congres general al studenților români de pretutindeni„. Pentru Ioan Slavici, desfașurarea congresului a însemnat „începutul unei conștiente lucrări pentru restabilirea unității culturale a românilor” (Amintiri). Recomandat de Eminescu Convorbirilor literare din Iași, Ioan Slavici debutează în coloanele acestei reviste, în 1871, cu comedia Fata de birău, urmată in 1872 de Zâna zorilor, Ileana cea șireată, Florița din codru.
O ședere de câteva luni, în toamna anului 1873, ca arhivar la Consistoriul din Oradea, îi dă prilejul să adune noi impresii despre oameni, începând să scrie chiar aici nuvela Popa Tanda.
Spre finele anului, Ioan Slavici se înapoiază la Viena spre a-și îngriji sănătatea. Cu acest prilej, a fost ajutat bănește de Junimea. În toamna anului 1874, vine la Iași. După două luni, îl găsim la București întâi ca secretar al Comisiei pentru documentele Hurmuzachi, iar mai târziu ca redactor al ziarului Timpul, unde va lucra până la 1880, având colegi pe Eminescu și Caragiale; după acest an va fi numai colaborator.
În 1881, îi apare volumul Novele din popor, recenzat elogios de către Eminescu. În aprilie 1884, revine in Transilvania și începe să conducă la Sibiu ziarul Tribuna, în ale cărui pagini se preconiza crearea unei literaturi „în continuă atingere cu masele mari ale poporului„, scrisă într-o limbă înțeleasă de toți românii.
Printre colaboratorii Tribunei se numără si George Coșbuc, care publică aici o serie de idile și balade, în frunte cu Nunta Zamfirei (1889).
Plătind cu un an de închisoare conducerea Tribunei, Ioan Slavici părăsește, în 1890, Sibiul, revenind la București. La 1 ianuarie 1894, editează, împreuna cu I.L. Caragiale și G. Coșbuc, revista Vatra, care apare până în 1896. În deceniile următoare, tipărește volumele: Din bătrâni (I: 1902, II: 1905); Mara (1906); Închisorile mele (1921); Cel din urmă armaș (1923); Amintiri (1924); Lumea prin care am trecut (apare postum, în 1930).
Paralel cu creația literară, Ioan Slavici a desfășurat o neobosită activitate didactică, ca profesor și autor de manuale școlare.
Spre sfârșitul vieții, a fost închis – din cauza convingerilor sale politice – de guvernul român în 1916 (5 săptămâni) și în 1918, când a fost condamnat la 5 ani și apoi grațiat.
În perioada detențiunii la Văcărești, scriitorul i-a cunoscut pe deținuții socialiști, conducătorii grevei din 13 decembrie 1918, printre care și pe I.C. Frimu.
Ioan Slavici s-a stins din viață la 17 august 1925, la Panciu.
Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura română – Editura didactică și pedagogică București 1969 – Viața lui Ioan Slavici (1848-1925)
