Plante insectivore

Plantele verzi, după cum bine se ştie, îşi pregătesc singure hrana cu ajutorul fotosintezei. Bioxidul de carbon şi energia solară sunt elemente oarecum constante. Compoziţia solului, prin caracterul său divers şi variabil, sileşte planta să treacă la o serie de adaptări.

Sunt cazuri când un element de cea mai mare importanţă, şi anume azotul, lipseşte. Acest fenomen se petrece în medii prea acide sau foarte sărace în compuşi azotici, cum ar fi tinoavele, turbăriile, apele stătătoare sau lin curgătoare.

În astfel de medii mişună însă animalele mici. Turbăriile şi tinoavele adăpostesc numeroase neamuri de musculiţe şi ţânţari, iar bălţile sunt populate cu milioane de infuzori, ciclopi şi dafnii, al căror corp conţine din belşug substanţe azotoase.

Atunci, o serie de plante, printr-un uimitor act de adaptare, s-au specializat în prinderea insectelor, sursă sigură şi îmbelşugată de azot, căpătând astfel unele obiceiuri care le diferenţiază considerabil de restul vegetalelor.

Pentru procurarea acestui azot organic, necesar completării hranei, aceste plante insectivore şi-au modificat puţin înfăţişarea, împrumutând unele caractere de la animale. Singurul organ afectat a fost frunza. Ea a trebuit să devină o capcană ingenioasă care să cheme insectele, să le apuce, să le imobilizeze şi să le digere la fel ca un stomac animal, prin secretarea unui fel de suc gastric, format din acizi şi enzime proteolitice (pepsine).

Pentru a prinde şi reţine insectele, cele peste 450 de specii carnivore răspândite pe întreg globul şi mai cu seamă în ţările calde sunt înzestrate cu frunze ale căror părţi specializate, formând capcane de tipuri diferite, execută o serie de mişcări mai lente sau mai repezi care pot fi urmărite cu ochiul liber.

Prin tinoavele de munte întâlnim o plantă gingaşă, cu rădăcini firave şi un mănunchi de flori albe sau roze. Ceea ce atrage la ea sunt rozetele de frunze, nişte taleraşe rotunde sau lunguieţe pe care strălucesc feeric boabe ca de rouă. Acest amănunt pitoresc şi izbitor i-a adus numirea de roua-cerului (Drosera rotwidifolia).

Frunza de Drosera e împodobită cu un mănunchi de tentacule senzitive, inegale, mai lungi pe margini, mai scurte la centru, în vârful lor măciucat, ele sunt înzestrate cu celule care secretă un lichid lipicios. Printre aceste tentacule glanduligere se ascund perişori glandulari de origine epidermică, cu rol sanitar. Ei absorb substanţele lipicioase ce se preling pe frunză, păstrând astfel suprafaţa limbului curată, propice pentru respiraţie.

O insectă atrasă de picăturile strălucitoare aterizează pe frunză. Atingând tentaculele marginale, acestea se îndoaie şi o acoperă, imobilizând-o. Excitaţia fizică este transmisă şi la tentaculele centrale, care împreună cu celelalte încep să secrete cu putere sucurile digestive. In 1-2 zile insecta este complet digerată. Nemaiexistând substanţe organice, deci înlăturându-se excitaţia chimică, tentaculele revin la poziţia iniţială, iar resturile chitinoase ale insectei, împinse de o boare de vânt, cad de pe frunză. Planta aşteaptă o nouă pradă.

Taina Droserei a fost lămurită de Darwin. Marele savant englez a dovedit că lipsa de azot a determinat această plantă să devină insectivoră. Punând pe frunză bucăţi extrem de mici de carne sau de albuş de ou, care conţin substanţe azotoase, el a obţinut aceleaşi reacţii ca mai sus. Inlocuindu-le însă cu un bob de nisip, cu o picătură de grăsime, cu un cristal de zahăr, care nu conţin proteine, tentaculele au rămas ne mişcate.

Una din podoabele locurilor umede din munţii noştri este şi iarba grasă (Pingiiicula), gen reprezentat prin două specii. Una mai mare, cu flori albastre (E vulgaris), trâieşte prin locurile umede în regiunea subalpină; alta, mai măruntă şi cu flori albe, aburite cu galben (P. alpina), urcă pe cele mai înalte piscuri la adăpostul crăpăturilor de stânci. Indiferent de specie, ele prezinită o rozetă de frunze ovale şi cărnoase din mijlocul căreia se ridică un lujer împodobit cu o singură floare pintenată, asemănătoare oarecum cu violeta.

Frunzele lor au marginile îndoite, formând un mic jgheb, sunt înzestrate cu două feluri de peri: unii cu picioruşe şi vezicule, care varsă din 16 celule secretoare mâzga lipicioasă, şi alţii fără picioruşe, cu 8 celule secretoare, care eliberează un suc digestiv abundent, încărcat de acizi şi fermenţi.

Când insecta poposeşte pe frunză, substanţa cleioasă o înţepeneşte, iar excitaţia transmisă marginilor frunzei face ca aceasta să se îndoaie şi să se răsucească asemenea unei foiţe de ţigară, acoperind prada, înfăşurarea şi desfăşurarea frunzei se fac atât de încet, încât, ca şi Darwin, trebuie să pierdem o zi întreagă pentru a le urmări.

Ciobanii cunosc şi preţuiesc această plantă pe care o folosesc, datorită fermenţilor ei, la închegarea laptelui.

Apele Deltei sau ale lacului Snagov ascund o delicată plantă carnivoră, Aldrovanda vesiculosa.

Ea are înfăţişarea unei mici tufe plutitoare cu numeroase frunzuliţe subţiri ce ies multe din acelaşi nod, ca razele unei stele. Pe marginea laminei se găsesc 60-80 de ghimpi mititei, iar în mijlocul lor o zonă acoperită cu numeroase glande digestive şi cu perişori sensibili.

Pe apele tuturor bălţilor plutesc în timpul verii lujerii cu florile galbene şi buzate ale otrăţelului {Utricularia vulgaiis). Tulpina şi frunzele filiforme stau ascunse în apă. Trăgându-le la suprafaţă cu ajutorul unei lopeţi, vom remarca zeci de săculeţi prinşi prin picioruşe de ţesătura fină a frunzelor.

Aceşti săculeţi în forma vârşelor de prins peşte, nu mai mari de 4-5 mm, sunt părţi ale frunzelor transformate în capcane. Veziculele au în vârf o mică deschidere mărginită de perişori şi acoperită dinspre interior de un căpăcel care funcţionează ca o supapă.

Micile animale de apă dulce (dafniile, ciclopii, rotiferele, infuzorii) ating perişorii care transmit excitaţia căpăcelului ce se deschide, lăsându-le să pătrundă. Chiar dacă ar evita acest lucru, ele tot nu reuşesc să scape – sacii, până atunci goi, se deschid brusc, absorbind apa cu putere. Ieşirea e cu neputinţă, deoarece presiunea din interiorul sacului umplut se echilibrează cu cea din afară, ţinând închis căpăcelul.

După 1-3 zile micile animale mor de foame şi apoi sunt digerate de substanţele secretate de perişorii glandulari din interiorul vârşei.

Cu ajutorul capcanelor sale otrăţelul prinde până la o mie de astfel de vieţuitoare pe zi.

Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris