Cactusi. Tepoasele pustiurilor aride
Cactusi. Tepoasele pustiurilor aride
Colindând drumurile şerpuitoare ce leagă rarele sate de amerindieni din Arizoi nordul Mexicului, ne va întâmpina o vegetaţie stranie. Pe solul uscat, de natură vulcanică, acoperit cu bolovani, se întind pajişti şi pădurici alcătuite din felurite soiuri de plante, cu forme care de care mai originale.
Indiferent de varietatea înfăţişării ele au trei trăsături comune: un trunchi verde, cărnos, îmbibat cu apă, o haină de ţepi deşi şi flori mari ca nişte pâlnii sau ca nişte steluţe simple sau bătute, viu colorate (exceptând culoarea albastră), şi cu un număr mare de stamine.
Aceste trăsături comune le reunesc într-o familie mare, Cactaceae, care numără până în prezent circa 2500 de specii, grupate în circa 130 de genuri şi trei subfamilii: Peireskioideae, Opuntioideae şi Cereoideae. Unele din cactacee sunt pitice, cum ar ti Frailea pumila, ce nu depăşeşte 1-3 cm; altele gigantice, precum Camegia gigantea, ating 15-20 m înălţime.
Să înaintăm cu grijă prin aceste pajişti ţepoase.
Cei mai mărunţi reprezentanţi ai originalei familii sunt cactuşii mamilari. Par nişte mingiuţe formate în mai multe ridicături – mameloane – asemănătoare unor coaste rotunjite, strâns legate între ele. În vârful acestor mingiuţe, dintre mameloane, apare o floare măruntă, de obicei trandafirie.
Ceva mai răsăriţi sunt echinocactuşii sau cactuşii-arici. într-adevăr, privindu-i din depărtare, avem senzaţia unei uriaşe procesiuni de arici. Din apropiere, ei au înfăţişarea unor pepeni cu mii şi mii de ace de-a lungul coastelor proeminente.
Uriaşul lor este Visnaga. Are forma unui pepene de 2-3 m înălţime şi 1 m grosime în vârful căruia străluceşte o floare gălbuie cât o farfurie, cu nenumărate coaste apărate de spini lungi şi duri, încâlciţi într-o vată mătăsoasă.
Cu toate dimensiunile sale impresionante, echinocactusul Visnaga este un pitic pe lângă cactusul-lumânare, una dintre cele mai stranii plăsmuiri ale naturii. Acolo unde se întâlnesc 60-70 de exemplare, ai impresia că te găseşti într-o pădure de basm.
Direct din piatră seacă răsar coloane fantastice, înalte de 10-20 m, ori candelabre verzi, pe care ard ca nişte beculeţe roşii florile înmiresmate. Pe drept cuvânt, aceşti cactuşi – cunoscuţi sub numele ştiinţific de Cereus – au primit pitorescul nume popular de cactuşi-lumânări.
Trunchiul lor cilindric, gros uneori de un metru, şănţuit în lungime, pare o imensă lumânare, mai subţire în partea de jos şi mai groasă către mijloc. S-ar crede că aceste lumânări cu o bază atât de şubredă pot fi uşor răsturnate.
Totuşi 20-30 de oameni voinici abia pot culca la pământ o astfel de lumânare. Uneori, aceşti cactuşi au ramificaţii laterale al coloanei, la fel de groase ca şi trunchiul, ce le dă aspectul unor candelabre cu braţe.
La fel de impresionant este şi Cereusul Idria, cu înfăţişarea lui de săgeată lungă de 20-25 m, împietrită în spaţiu, purtând în vârf o floare cât o tavă. Dacă s-ar pune sub teasc un astfel de cactus uriaş s-ar putea scoate din el 10 vagoane-cisternă cu apă (10 000 l).
Terenurile mai accidentate sunt luate în primire de cactuşii numiţi de popor limba soacrei (Opuntia), uşor de identificat după tulpinile lor ca nişte limbi verzi, articulate între ele şi articulate din loc în loc cu mănunchi de ţepi ascuţiţi, ieşind din areolele pufoase, spini mărunţiş foarte subţiri, proprii acestei subfamilii.
Populaţiile de amerindieni le coc în spuză fierbinte pentru a le distruge ţepii şi le consumă cu aceeaşi plăcere cu care noi mâncăm dovleac sau mere la cuptor.
Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris
