Nicolae Bălcescu (1819-1852)

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819 – d. 29 noiembrie 1852) a fost un scriitor, istoric și revoluționar român. Prin lucrarea sa cea mai de seamă, Românii supt Mihai-voievod Viteazul, Nicolae Bălcescu l-a impus în canonul național pe voievodul Mihai Viteazul.

Fiu de boiernaș, Nicolae Bălcescu s-a născut la București, în iunie 1819. Rămas orfan de tată, este crescut de mama sa, Zinca Bălcescu, petrecându-și o parte din copilărie la Bălcești, în Argeș. Prima învățătură o primește în limba greacă, acasă. Este înscris apoi la Școala „Sf. Sava”, unde-l are profesor, printre alții, pe Ion Heliade Rădulescu și unde devine coleg cu Ion Ghica.

Paralel cu istoria națională, Nicolae Bălcescu cercetase cu atenție lucrările vechilor istorici greci și romani: Plutarh, Xenofon, Tucidide, Tacit, precum și scrierile unor istorici mai noi.

După absolvirea Școlii „Sf. Sava”, tânărul Bălcescu cere, în iunie 1838, să intre „în slujba oștirii„. Este primit și obține gradul de iuncar. Considerând armata ca pe „o avangardă a norodului„, propune deschiderea unei școli pentru învățarea militarilor „de rangurile de jos„. Propunerea îi este aprobată și Nicolae Bălcescu devine, în timpul liber, profesor benevol la această școală. El învață gradele inferioare – chiar și ostașii pe rând – să scrie și să citească, vorbindu-le cu însuflețire despre Mihai Viteazul, Stefan cel Mare și alte figuri de luptători din trecutul eroic al patriei. Superiorii lui Bălcescu n-au văzut cu ochi buni școala pentru luminarea militarilor „de rangurile de jos” și au desființat-o.

În toamna anului 1840, iuncarul Nicolae Bălcescu participă la acțiunea revoluționară a lui Mitita Filipescu împotriva domniei.

Descoperiți înainte de a trece la acțiune, tinerii revoluționari sunt arestați și pedepsiți aspru (Nicolae Bălcescu este condamnat la trei ani de închisoare, întemnițat întâi la Gorgani, apoi la Mărgineni). Închisoarea nu i-a înăbușit elanul revoluționar, ci l-a-ntărit.

Ieșit din închisoare după doi ani și jumătate, fostul iuncar se dedică cu și mai multă abnegație pregătirii revoluției. În 1834, întemeiază, împreună cu Ion Ghica și Christian Tell, societatea conspirativă Frăția.

Paralel cu pregătirea revoluției, Nicolae Bălcescu scrie o serie de studii cu caracter istoric si social. Astfel, în 1844, publică in revista Propășirea studiului: Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum.

În 1845, Bălcescu tipărește în Magazin istoric pentru Dacia (pe care-l editează împreună cu August Treboniu Laurian) lucrarea: Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor.

Un an mai târziu, în 1846, apare – tot în Magazin istoric pentru Dacia – studiul Despre starea soțială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri. Adept al principiului că pămantul trebuie să aparțină celor care-l muncesc, Nicolae Bălcescu ajunge la concluzia că robia muncitorilor plugari trebuie să înceteze.

Tot acum Bălcescu mai publică în Magazin istoric pentru Dacia și studiul: Puterea armată și arta militară la moldoveni în timpurile măririi lor, completare la Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum.

În același an, Nicolae Bălcescu pleacă la Paris, unde începe să adune material pentru opera sa capitală Românii supt Mihai-voievod Viteazul. De aici trimite, în noiembrie 1847, o vibrantă epistolă către V. Alecsandri: „România va fi iubita noastră – se destăinuie el către prietenul său de la Iași -. Într-însa și printr-însa să reînnoim frăția noastră. Cântă-mi dor, iubite poete, cântă-mi România…„.

În februarie 1848, Nicolae Bălcescu participă la revoluția de la Paris.

În aprilie 1848, înapoindu-se în țară, începe, împreună cu Ion Ghica, Ion Heliade Rădulescu, C.A. Rosetti ș.a. pregătirea revoluției. Este reorganizată societatea Frăția, înființată în 1843. Bălcescu cutreieră în taină plaiurile prahovene, pentru a atrage în luptă pe „ciocănașii” de la Ocna Telega. El stabilește un plan de izbucnire simultana a revoluției, în mai multe locuri: la Telega – în Prahova, la Ocnele Mari – în Vâlcea, la Islaz – în Romanați si la București.

Fiind însuflețit de o înflăcărare și inepuizabil patriotism, având clarviziunea politică si dând dovadă de o iscusită strategie, Nicolae Bălcescu a fost unul dintre conducătorii de seamă ai revoluției. El insistă și reușește să se introducă în Proclamația de la Islaz articolul 13, care prevedea împroprietărirea imediată a țăranilor clăcași. Se deplasează la Buzău, pentru a se informa de starea de spirit a poporului, ori la Giurgiu, pentru a-l înfrunta, pe cale diplomatică, pe Fuad Effendi.

După înăbușirea revoluției, Bălcescu este arestat; reușește însă să evadeze. Câteva luni pribegește prin Transilvania, oprindu-se în desișurile Munților Apuseni, pe ale căror piscuri se întâlnește cu Avram Iancu și revoluționarii săi.

Ajuns la Paris, Nicolae Bălcescu întemeiază, împreună cu alți revoluționari emigranți, revista România viitoare, apăruta într-un singur număr, în care își publică studiul Mersul revoluției în istoria românilor. Asemenea romanticilor revoluționari (Michelet, Mickiewicz și alții), el își exprimă convingerea că poporul român are de îndeplinit, alături de popoarele civilizate ale lumii, o misiune istorică. Misiunea istorică a poporului român constă în „a crea o nație de frați, de cetățeni liberi…„.

Tot la Paris publică Nicolae Bălcescu și broșura Question économique des Principautés Danubiennes (Chestiunea economică a Principatelor Dunărene).

Bolnav, Bălcescu este sfătuit de medici să plece în sudul Franței, unde se străduiește să termine Românii supt Mihai-voievod Viteazul. După cum arată și titlul, opera nu este concepută ca o biografie a lui Mihai, ci ca o evocare a uneia din cele mai mărețe etape a istoriei poporului român, caracterizată prin titanismul luptei pentru libertate și unitate națională.

Sărac, departe de țară, măcinat tot mai mult de boală, Nicolae Bălcescu se stinge din viață în noiembrie 1852, la Palermo, in Sicilia.

Sursa: Viorel Alecu, Alexsndru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura romana – Editura didactica si pedagogica Bucuresti 1969