Viața si opera lui Ion Ghica (1816-1897)


Ion Ghica

Ion Ghica, născut în 1816 la București, aparține prin vârstă generației pașoptiste; activitatea literară propriu-zisă și-a început-o însă târziu, în 1880. Atunci a început să publice în Convorbiri literare, Analele Academiei Române și din 1889 în Revista noua a lui Hasdeu cunoscutele sale Scrisori către V. Alecsandri, de-a lungul a doisprezece ani.

Coleg cu Gr. Alexandrescu la școala lui Vaillant și cu Nicolae Bălcescu la colegiul “Sf. Sava”, Ion Ghica și-a trecut bacalaureatul în științe la Sorbona, în 1836, și a devenit inginer de mine în 1841, ca unul ce urmase Școala de mine din Paris. Întors în țară, a fost întâi profesor de mineralogie la Academia Mihăileană din Iași și a redactat împreună cu Kogălniceanu și Alecsandri revista Propășirea. Deoarece făcuse parte din societatea Frăția, în 1848 a fost trimis ca agent al Țării Românești la Constantinopol, unde a rămas și după revoluție. Între 1854 și 1859 a guvernat insula Samos, cu titlul de bei (prinț). În 1859-1860 este ministru de interne sub Alexandru Ioan Cuza și, după răsturnarea acestuia (la care a luat parte), prim-ministru și ministru de externe. Membru al Academiei române din 1874, a condus patru ani, între 1877-1881, Teatrul National din București. Apoi a fost ministru plenipotențiar al României la Londra și din această vreme datează corespondența sa literară cu V. Alecsandri. Deși era mai mare cu doi ani decât acesta, i-a supraviețuit șapte ani, murind în aprilie 1897.

Opera lui Ion Ghica

Genul epistolar folosit de Ion Ghica a fost inaugurat în literatura română de C. Negruzzi, prozator cu care Ghica are multe asemănări. În ceea ce privește tematica, Ion Ghica se întâlnește adesea cu romancierul N. Filimon, uneori cu Alecsandri prozatorul și autorul de comedii, anticipând totodată pe Ion Creangă, mai ales pe cel din Amintiri. Memorabile sunt evocările sale Din vremea lui Caragea și Din timpul zaverei, adică dinaintea și din epoca răscoalei lui Tudor Vladimirescu. Aici intră și scrisorile Școala acum 50 de ani (de pe la 1830), Dascălii greci și dascălii români și Tunsu și Jianu (despre haiducii cu aceste nume). Urmează scrisorile care oglindesc figuri și evenimente din epoca dinaintea și din timpul revoluției de la 1848, ca Teodor Diamant (socialist utopic, creatorul primului falanster romanesc), Amintiri despre Grigore Alexandrescu, Nicu Bălcescu și altele.

Încă dinainte de revolutie, Ion Ghica compusese un roman de moravuri, în care critica societatea bucureșteană revoluționară, narând istoria lui Alecu Soricescu, deținut de o vreme de Alexandru Ghica, la Ploiești, deoarece încercase a răsturna “un sistem de corupție, de nedreptate și de rușine“. (Și în broșură în limba franceza Privire asupra stării actuale a Valahiei…, Paris, 1835, autorul infiera guvernarea lui Alexandru Ghica, deși era rudă cu el, acuzându-l de a se fi înconjurat de o carte abjectă și de miniștri incapabili și de a fi săvârșit cele mai arbitrare infracțiuni anticonstituționale.) Personajul devenea apoi un parvenit, ispravnic în județul său și proprietar al moșiei Mămăligeni, un Dinu Păturică monden. Critica moravurilor sociale dintre 1800 și 1860 a fost reluată în Scrisori către V. Alecsandri, opera de maturitate, în care observația împrejurărilor tipice se împletește cu crearea de personaje tipice, într-o viziune pitorească, satirică și umoristică de un mare interes documentar și artistic. Fără a avea darul invenției de întâmplări, Ion Ghica este un incomparabil povestitor de lucruri văzute și trăite, un evocator plin de culoare al primilor săi zeci de ani ai secolului al XIX-lea.


Sursa: Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura romana – Editura didactica si pedagogica București 1969

persoane au considerat acest articol util. Dacă ți-a fost de ajutor, te rog să lași un vot.
%d blogeri au apreciat: