Dimitrie Bolintineanu (1819-1872)
Dimitrie Bolintineanu (n. 1819 – d. 20 august 1872) s-a născut în Bolintinul-din-Vale, fiind fiul subprefectului Enache Cosmad. A învățat la școala de la Coltea și la Sf. Sava. La 23 de ani publică în Curierul de ambe sexe (1842) prima poezie, O fată tânără pe patul morții, care i-a adus elogiile lui Heliade Rădulescu și mai târziu pe acelea ale lui Eminescu în Epigonii.
În 1845, cu o bursă din partea Asociației literare, Dimitrie Bolintineanu pleacă la Paris pentru studii. Încă din primul său volum publicat în 1847 (Colecție din poeziile d-lui Bolintineanu) se vede ura împotriva tiraniei și ideea de luptă pentru libertate. Volumul apărea sub lozinca „În unire nădejdea„. Alte versuri din această fază au fost publicate abia în 1869 sub titlul Poezii din tinerețe.
Întors în țară puțin înainte de revoluția din 1848, Dimitrie Bolintineanu se dedică entuziast revoluției, redactând împreună cu Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac și Nicolae Bălcescu ziarul Poporul suveran. Poezia Cântec de libertate avea caracter de manifest, chemând cetățenii la luptă.
Când turcii vin să înăbușe „rebeliunea (…)„, poetul face parte din delegația trimisă să întâmpine pe Faud-Pasa, alături de Bălcescu, Boliac, Ion Ionescu de la Brad și alții. Arestat si exilat, ia calea pribegiei. Merge în Transilvania, la Constantinopole și apoi la Paris. În 1851 încearcă să pătrundă în țară, fără a izbuti. Călătorește de asemenea prin Siria și Palestina, Egipt, Macedonia, redactând memoriile în proză și scriind versuri de inspirație locală ca Florile Bosforului și Macedonele.
În 1857 primește în sfârșit autorizația de întoarcere în țară și sosit la Iași participă la ședința divanului ad-hoc în care se hotărăște Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România. În slujba Unirii este pus si ziarul Dâmbovița, scos la București între 1858-1860.
Sub Alexandru Ioan Cuza, Dimitrie Bolintineanu este ministru de externe în 1861 și ministru al Instrucțiunii Publice în 1863.
În 1872, moare la vârsta de numai 53 de ani.
Opera:
Opera lui Dimitrie Bolintineanu este amplă (a publicat peste 40 de volume) și multilaterală. A scris în toate genurile literare (poezii, proză, teatru, critică literară, biografii romanțate), destingându-se în poezie prin tehnica muzicală și în proză prin observația atentă a mediului românesc (în romanele Manoil și Elena) și oriental (Călătorii în Palestina și Egipt, Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria, Călătorii la românii din Macedonia si muntele Athos).
Manoil și Elena sunt printre primele încercări de romane în literatura română.
Din poeziile sale grupate în mai multe cicluri (Legende istorice, Basme, Florile Bosforului, Macedonele, Reverii, Diverse) au devenit populare, prin conținutul lor patriotic și prin forma contabilă, Legendele istorice, inspirate din trecutul național de luptă pentru libertate. În ciclul acestora intră și cele doua poeme epice mai întinse Andrei sau luarea Nicopolei de români (episod dinainte de bătălia de la Călugăreni) și Sorin sau tăierea boierilor la Târgoviște, tablou din vremea luptelor dintre boierimea feudală și domnie sub Mircea Ciobanul (secolul al XVI-lea).
O mențiune specială merită poemul byronian filozofic Conrad, în care sentimentul patriotic se îmbină cu revolta împotriva asupririi de orice fel (Dimitrie Bolintineanu sesizează chiar exploatarea capitalist-colonialistă).
Din Basme trebuie reținut poemul Mihnea și baba prin desăvârșita tehnică muzicală și blestemul împotriva tiraniei, iar din Macedonele, acea grațioasă evocare a vieții românilor din Macedonia în San-Marina, poem al transhumanței păstorilor de la munte in Valea Vardarului.
Figurile care ne întâmpină în Legende istorice sunt acelea ale domnitorilor luptători pentru independența națională împotriva jugului turcesc, Mihai Viteazul, Stefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Petru Rareș, dar și ale oamenilor din popor, ca Ferentarul (infanteristul), Căpitanul de vânători, Fata de la Cozia, Daniel Sihastru, Maria Putoianca, Popa Stoica.
Cele mai cunoscute publicări ale lui Dimitrie Bolintineanu sunt Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel Mare și San-Marina.
Sursa: Viorel Alecu, Alexsndru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura romana – Editura didactica si pedagogica Bucuresti 1969
