Frunzele record

Frunzele record

Frunzele, acest uimitor laborator al plantelor unde are loc fotosinteza, capătă, în unele cazuri, proporţii gigantice. Acest fenomen se petrece mai ales în ţările calde, favorizate de căldura tropicală, de ploile bogate şi de solul gras, sau în acele colţuri ale lumii unde uscăciunea climei obligă plantele prevăzătoare să-şi prefacă frunzele în uriaşe burdufuri cu apă.

Pe meleagurile noastre, copiii au obiceiul vara, când soarele e puternic sau când începe să plouă, să-şi facă umbreluţe din frunze de brustur sau captalan.

Codiţa lor de 30-40 cm, limbul lung adesea de peste o jumătate de metru dau iluzia unor umbrele adevărate, capabile să protejeze pentru câteva minute capul şi umerii. Sub o astfel de umbrelă în nici un caz nu se pot adăposti doi copii.

Şi totuşi există umbrele vegetale care pot adăposti o întreagă ceată de copii. E vorba de frunzele unor plante cu aspect de palmier, ce ating lungimea de 5-7 m. Deosebit de practică e frunza arborelui de banane (Musa paradisiaca), lungă de 5-6 m şi lată de 40-50 cm, uşor streşinită de nervura mediană. Desprinsă din plantă şi sprijinită cu mâinile deasupra capetelor de un grup de 6-7 copii, aşezaţi în şir strâns, ea devine o adevărată prelată.

Datorită înclinării marginilor şi lăţimii îndestulătoare, frunza este un bun adăpost atât împotriva suliţelor fierbinţi ale soarelui, cât şi a ploilor iuţi de la tropice. în jungla Amazoanelor se întâlneşte un copac ale cărui frunze bat recordul absolut: 10 m lungime. Copacul se numeşte Manicaria saccifera. în serele grădinilor botanice, frunza sectată a palmierului Arecastrum romanzoffianum atinge lungimea-record de 20 m.

Oricine ştie că un copac are rădăcină, trunchi şi o coroană cu ramuri şi frunze.

Exact aceeaşi impresie o lasă şi o plantă ierboasă din ţările ecuatoriale, rudă cu băştinaşul „rod al pământului” şi dăruită de oamenii de ştiinţă cu numele răsunător de Dracontium gigas. Privită de departe, ea poate fi confundată cu un copac, înzestrat cu un trunchi tot aşa de gros ca un om, înalt de 3-4 m şi cu o coroană lată de peste 5 m.

Ceea ce am luat drept trunchi nu este decât peţiolul frunzei, iar coroana nu-i altceva decât limbul puternic crestat, cu numeroase segmente. Ca o astfel de buruiană să o putem pune într-un ierbar ne-ar trebui o coală mare cel puţin cât peretele unei camere.

Seceta pustiurilor obligă plantele să se apere în felurite chipuri împotriva pierderilor de apă sau să lupte pentru înmagazinarea preţioasei licori a vieţii.

Organul care ţine balanţa apei este frunza. Uneori, când e risipitoare, ea dispare ca la cactuşi, reducându-se la nişte ţepi care apără straşnic tulpina prefăcută într-un rezervor de apă. Alteori, frunza însăşi devine un adevărat rezervor de apă. Aloele şi Agavele, plante decorative cultivate în grădini, originare din pustiurile mexicane, sunt un adevărat model în această privinţă.

Planta are o tulpină scurtă şi groasă. în schimb, frunzele se dezvoltă enorm, atingând lungimi de 1-2 m. Ele devin rezervoare de apă bine ceruite pe dinafară şi cântăresc, din cauza acumulărilor de lichid, câte 10-20 kg fiecare.

Din Agave, mexicanii scot băutura naţională numită puica sau vinul de maguey prin-trun procedeu original. La baza tulpinei se scobeşte înainte de înflorire o cavitate rotundă cu o capacitate cam de 10 1.

Aici musteşte şi se adună seva plantei, extrasă apoi cu ajutorul unui sifon, numit acocot, care se foloseşte cam în felul furtunurilor cu care scoatem vin dintr-un butoi. Fiecare exemplar de Agave poate da 15-20 1 de puica pe zi, timp de 6 luni, după care planta se usucă. Puica constituie băutura obişnuită a mexicanilor. Lăsată să fermenteze se preface într-o băutură alcoolică de felul ţuicii.

Se spune că pe o mare furioasă barca e ca o frunză pe apă. La temelia acestei comparaţii stă faptul că frunza e considerată ca o plută fragilă, gata oricând să fie înghiţită de adâncuri. Niciodată nu se va spune invers: frunza e ca o barcă.

Şi, totuşi, există o frunză cel puţin la fel de trainică şi încăpătoare ca o barcă.

Ca s-o admirăm în mediul ei natural va trebui să facem o călătorie de câteva mii de kilometri până la gura fluviului Amazon.

Putem tot aşa de bine s-o admirăm în Grădina Botanică din Cluj-Napoca, şi, de câţiva ani, şi în sere ale Grădinii Botanice din Bucureşti, aclimatizată în bazine cu apă încălzită.

Aceste frunze-bărci aparţin lotusului amazonic (Victoria amazonica), ale cărui milioane de flori alb-trandafirii înstelează leneşele unde dinspre vărsare ale colosului de apă din America de Sud.

Frunzele, de formă circulară, colorate în verde aprins pe faţa superioară şi bătând în violaceu pe faţa interioară, au adeseori un diametru de 2 m. Marginile lor sunt ridicate 5-6 cm în sus, ca la o tavă de plăcinte, de unde numele de ynipe, care în limba amerindiană înseamnă „farfurie de apă”.

Sursa: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris