Rămăşiţele unor epoci glaciare din vârfurile munţilor
Rămăşiţele unor epoci glaciare din vârfurile munţilor
Glaciaţiunile care au început în pleistocen şi s-au repetat de 3-4 ori la intervale destul de scurte au avut o influenţă uriaşă asupra vegetaţiei atât de la şes cât şi de la munte din cauza scăderii apreciabile a temperaturii. în jurul gheţarilor care coborau uneori sub înălţimea dealurilor s-a dezvoltat flora specifică, alcătuită din specii alpine şi glaciare, sosite de obicei din tundra arctică.
După încetarea glaciaţiunilor, survenite in urmă cu 20 000 de ani, a urmat o perioaa post-glaciară mai călduroasă şi mai umedă, borealul. Această „revoluţie” climatică a avut repercusiuni importante asupra vegetaţiei.
Plantele arctice, obişnuite cu frigul, s-au retras în vârful munţilor, devenind relicte alpine.
Zona alpină a Carpaţilor adăposteşte o mulţime de copăcei caracteristici.
Sălcile îşi trimit printre stâncile umede ale înălţimilor neamurile lor pitice (Salix herbacea, S. retuşa, S. retiarfata). Tulpinile lor, cu frunze pieloase mai subţirele sau mai rotunjoare şi cu câte un mâţişor în vârf, se înalţă doar câţiva centimetri de la pământ.
Covoraşe dese şi scunde ţes tulpinile de coacăz (Loiseluria procwnbens), cu ramuri fragile acoperite cu frunze pieloase, rigide, ovale, din vârful cărora apar pe ici, pe colo mici flori roze scorţoase, sau cele de arginţică (Dryas octopetala), cu frunze lobate, argintii pe spate, şi cu flori mari, albe, stelate, cu opt petale şi numeroase stamine, Coastele pietroase ale munţilor sunt acoperite în luna august cu jăraticul aromat al florilor de smârdar sau bujor de munte (Rliododendron multifolium). Strugurii ursului (Arctostaphyllus uva ursi), rudă cu merişorul şi descoperită în mai multe locuri, aparţine de asemenea tundrei arctice.
Printre speciile ierboase relicte amintim laleţica-de-piatră (Lloydia serotina), plantă de primăvară, rudă cu laleaua şi scânteioara, ascunsă prin crăpăturile de stâncă, macul galben (Papaver corona sancti-stephani) şi linariţa alpină (Linaria alpina), cu flori liliachii, iubitoare de grohotişuri, alături de diferite specii de ochii-păsăruicii (Saxifraga), clopoţei (Campanula) şi ghinţure (Gentiana).
Unele din aceste relicte cu actuală arie de răspândire alpină s-au adaptat de-a lungul a mii de ani de existenţă condiţiilor specifice de sol şi de climă ale Carpaţilor, devenind endemite alpine carpatice, cum ar fi românită carpatică (Anthemis carpatica ssp pyrethrifonnis), pesma carpatică (Cenlaurea prinnalifida), drobiţa lui Dorner (Draba dorneri), drobiţa lui Haynald (Draba haynaldi), struna-cocoşului din Carpaţi (Cerastiiun transsilvanicum), scânteiuţa sau garofiţa lui Henter (Dianthus henteri).
Alături de aceste relicte alpine putem sesiza relictele glaciare, printre care amintim două specii de piciorul-cocoşului, un neam delicat de soldanelă (Soldanella pussila), cu flori liliachii-deschis, franjurate, şi o specie de ochii-păsăruicii.
În Carpaţii noştri (mai ales în Retezat), în lipsa gheţarilor, aceste specii însoţesc azi lacurile glaciare ori versanţii umbroşi cu substrat de cuarţ, granit sau gnais care păstrează multă vreme zăpada.
Plantele migrate în estul Siberiei au trecut şi ele printr-o perioadă frământată, după încălzirea şi umezirea vremii. Multe din ele, bine adaptate căldurii şi uscăciunii aerului şi solului, s-au statornicit în zonele colinare deschise şi în stepele actuale, devenind chiar specii endemice ale pământului românesc, cum ar fi unele specii de unghiagăii (Astragalus romeri, A. pseudopurpureus, A. peterfii), jaleşul transilvan (Salvia transsilvanica), joldeala ardelenească (Jurinea transsilvanica), sipica românească (Cephalaria radiata), stânjenelul lui Brândză (Iris bmndzae) şi altele.
Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris
