Turbele şi mlaştinile de munte, ascunzători ale plantelor polare
Turbele şi mlaştinile de munte, ascunzători ale plantelor polare
Vremea îngheţurilor polare, cu flora ei caracteristică, îşi prelungeşte amintirea în cele peste 440 de mlaştini de turbă, răspândite în depresiunile mai cu seamă muntoase, stăpâne pe aproape 8 000 ha din teritoriul ţării noastre.
După încălzirea climei şi topirea gheţarilor, flora arctică s-a retras, supravieţuind până azi doar în aceste „frigidere” naturale.
Mlaştinile de turbă sunt insule de vegetaţie formate dintr-o strânsă împletitură de rogozuri şi muşchi, din care cel mai caracteristic este Sphagnum, aşa-numitul muşchi de turbă. Spre deosebire de alte formaţiuni vegetale, mlaştina de turbă deţine o dimensiune caracteristică: adâncimea.
Învelişul viu de deasupra face corp comun cu zăcământul de turbă de dedesubt, adânc de câţiva metri, o imensă aglomerare de mumii conservate ale plantelor. Actuala floră vie trăieşte şi se dezvoltă peste o adevărată arhivă multimilenară, ale cărei piese reprezintă organisme conservate, cu o putere documentară fără greş.
În această arhivă, perfect orânduită cronologic, care trebuie citită ca în scrierea chineză, de jos în sus, cel mai valoros document este praful de arhivă – amalgamul de polen şi spori, smuls an de an de vânturi de la plantele mereu schimbătoare din împrejurimi şi depus în mlaştini.
Studiul microstratigrafic- statistic al acestui colb de polen şi de spori a lămurit în bună măsură evoluţia vegetaţiei şi mai ales a pădurilor, din ultima perioadă a istoriei plantelor.
Un merit deosebit în această direcţie revine unui savant român, academicianul Emil Pop, care a întreprins vaste cercetări asupra mlaştinilor de turbă din ţara noastră.
Să vedem cum se explică faptul că mlaştinile au reuşit să conserve de zeci de mii de ani speciile care au dispărut după retragerea gheţarilor din părţile centrale ale Asiei, Europei şi Americii de Nord, cum ar fi printre cele mai cunoscute: roua-cerului (Drosera rotundifolia şi anglica), vioreaua (Viola epipsila), şverţia, bumbăcărita (Eriophomm vaginalwn), răchiţeaua (Vaccinium vxycoccos), ruginarea (Ândronicda polifolia), vuietoarea (Em-petrum nignun), broscariţa (Ţriglochin pa-lustris). gălbioara (Lysimachia thyrsiflora).
E simplu. Dacă izvoarele termale de la Oradea au întreţinut o mică oază de climat tropical, mlaştinile, dimpotrivă, au acţionat ca un factor criogenic (născător de frig), menţinând tot timpul o temperatură scăzută.
În apropierea comunei Hărman, situată la 30 km de Braşov, la 510 m altitudine, sub stânca numită Coasta, se află o mlaştină-rezervaţie.
Printre tufele dese de pipiriguri şi muşchi se înalţă daria (Pedicularis sceptrum-carolinum), cea mai impozantă apariţie vegetală a mlaştinii.
În mijlocul verii, din rozeta de frunze mari şi dantelate se înalţă o tulpină de un metru în capătul căreia se găsesc flori mari, galbene, ca o gură căscată, decorate cu câte o pată violetă.
Întreaga înfăţişare a plantei lasă impresia mândră a unui sceptru, imagine ce l-a izbit şi pe marele Lineu, naşul florilor, care a dăruit acestei specii denumirea de sceptrul carolin, în cinstea lui Carol al XII-lea, vestitul rege al Suediei.
Poporul nostru i-a dat denumirea de Darie în cinstea lui Darius, fostul impărat al perşilor. Pedicularis sceptrum-carolinum este un veritabil relict glaciar care atinge la Hărman (latitudine nordică 45°43′) cel mai sudic punct din lume.
Tot aici vom întâlni şi gingaşa Anneria barcensis, care decorează peisajul cu micile ei tufe de frunze şi cu inflorescenţele ei balonaşe violete.
Mestecănaşul, rudă pipernicită a mesteacănului de pădure, nu mai înalt de 1,50-1,80 m şi cu trunchiul gros cât încheietura mâinii, trăieşte îndeobşte în Siberia. In Europa îl întâlnim în Finlanda şi peninsula Scandinavia şi extrem de rar în Europa centrală, în mlaştini şi arinişuri înmlăştinite.
Ochii-păsăruicii atrage atenţia prin tulpina ei roşcat-păroasă, prin rozetele de frunze de la bază şi prin cele câteva steluţe galbene sau portocaliu-punctate ale florilor cu 5 petale şi 10 stamine. Este o planta pe cale de disparitie pentru care s-au luat masuri de ocrotire.
Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris
