Elefanții – batozele vii


Elefanții - batozele vii
Foto: en.wikipedia.org

Elefanții – batozele vii

La Muzeul de Istorie Naturală al Institutului Smithsonian din Washington se gășeste împăiat cel mai mare animal de uscat vânat până în prezent. Este vorba de un exemplar de elefant african cu urechi ascuțite (Loxodonta africană), vânat în anul 1955 în zona fluviului Kwando, în Angola. Înălțimea sa până la umeri este de 4 m, lungimea de 10 m, circumferința panlecelui de 6 m, iar masa de 11 000 kg.

Particularitatea cea mai de seamă a elefantului este trompa, o prelungire a nasului, lungă de 2-3 m, deosebit de mobilă, sensibilă și puternică. Datorită alcătuirii ei speciale, trompa poate să înfăptuiască o serie de acțiuni: servește la miros, pipăit, prindere, rostogolire, scormonire și chiar ia apărare, ca un formidabil bici, a cărei masă de 60-70 kg îi dă o forță neobișnuită. În același timp, cu ajutorul celor două „tuburi” din interiorul ei, elefantul absoarbe până la 5-10 l apă.

Alături de trompă, un punct de atracție îl reprezintă colții săi, incisivii de pe falca superioară, care ating dimensiuni impresionante. Cei mai lungi colți au fost înregistrați în anul 1903 pe teritoriul Zairului: unul avea 3,49 m, celălalt 3,35 m, iar masa fiecăruia oscila în jurul a 100 kg.

Din cauza fildesului de calitate, elefanții au fost vânați fără crutare. Dacă odinioară strămoșii lor străbăteau și Europa, azi ei sunt pe cale de dispariție, întâlnindu-se din ce în ce mai rar în Africa și India. Din această cauză, au fost puși sub protecție.

Din cele mai vechi timpuri elefantul a fost îmblânzit. Ba, chiar mai mult, istoria relatează surpriza pe care a pregătit-o Hannibal românilor, apărând la porțile Romei cu o armată călărind pe elefanți, animale necunoscute până atunci de ei.

Astăzi, elefanții, mai ales cei indieni, sunt folosiți la transport, tracțiune, vânătoare și călărie, sau, după dresare, ca animale de circ. Indienii îmblânzitori împart elefanții după statură și randament în trei grupuri: kumiria, dwasala și mearga. Cel mai perfect elefant, inteligent, ascultător, calm și puternic, corespunde primei categorii, fiind preferat. Elefanții mearga sunt ocoliți, iar cei dwasala sunt doar foarte rareori folosiți în munci ușoare.

Lipsa de hrană determină elefanții să migreze.

Ei se adună în turme formate din 20-100 indivizi, aparținând de obicei unei familii. Deplasarea se face într-un ritm uniform și liniștit, mai ales între orele 10-15, străbătându-se uneori și 100 km. Elefanții se așează într-un lung șir: în față merg femelele cu puii, iar în spate masculii. Conducătorul „expediției” este masculul cel mai puternic, cu fildeșii cei mai impozanți.

Turmele migratoare trec prin păduri tropicale, străbat râuri și lacuri, escaladează cu ușurință și înălțimile muntoase, trasând în urma lor adevărate drumuri de junglă și imense goluri în vegetație.

Cu toată aparența lui greoaie, elefantul este un excelent „trapas”. Nici un animal din lume nu poate rivaliza cu uriașul pachiderm pe terenurile accidentate. Cu o surprinzătoare ușurinta el escaladează pantele munților și se strecoară printre tufișuri fără a face zgomot.

Nimeni nu-l întrece pe terenurile mlăștinoase, datorită formei speciale a piciorului. Aici poate să-și înfunde picioarele până la un metru adâncime, fără riscul de a se împotmoli.

Pagubele pe care le produc pădurilor, dar mai ales terenurilor de cultură în care nu rareori intră să-și potolească foamea, îi îndeamnă pe localnici să-i extermine fără crutare. Dacă adăugăm și acțiunea sălbatică de vânare a elefanților pentru colții de fildeș, mai scump decât aurul, ne putem da seama în ce pericol se găsesc aceste animale puternice și inteligente.

Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris

persoane au considerat acest articol util. Votează dacă ți-a fost de ajutor.