Expediţiile lui Alexandru Macedon

Expediţiile lui Alexandru Macedon

Istoricii atribuie adesea o serie de descoperiri geografice lui Alexandru Macedon şi participanţilor la expediţiile lui sau exagerează mult rolul lor în studierea geografiei Orientului Apropiat şi Mijlociu.

Oştile lui Alexandru au străbătut diferite regiuni ale Imperiului Persan, fie ţări locuite de popoare vechi, cu o înaltă civilizaţie, fie teritorii bine cunoscute de aceste popoare.

În general, participanţii la expediţiile lui Alexandru Macedon n-au strâns materiale geografice noi şi nu le-au prelucrat pe cele vechi, adunate de popoarele subjugate de ei (egipteni, perşi etc.). Expediţiile lui Alexandru Macedon au fost la fel de sterile sub raport geografic, ca şi sub cel istoric.

Singura excepţie o constituie expediţia pe mare a lui Nearchos, care a întocmit o dare de seamă amănunţită asupra călătoriei sale, de la gurile Indului până la gurile Eufratului (anii 325—324 î.e.n.).

„Cu toate că Alexandru a fost însoţit de un grup de istorici, nu avem nici o istorie autentică a expediţiilor sale; cu toate că avea şi un grup de savanţi (geografi), nu găsim în literatura greacă vreo descriere a regiunilor străbătute care ar putea să se compare măcar cu descrierile lui Herodot...

Cercetările ştiinţifice legate de expediţiile lui Alexandru se ocupau, uneori, cu rezolvarea unor probleme care puteau fi considerate rezolvate încă din epoca lui Herodot, ca, de pildă, problema căii maritime din India spre Asia mică sau problema legăturii dintre Marea Caspică şi ocean.

Pentru rezolvarea primei probleme, Alexandru a trimis din India, spre gurile Eufratului, o flotă sub conducerea lui Nearchos; descrierea acestei călătorii, întocmită de Nearchos, a ajuns la noi datorită unei lucrări a lui Arrianus (secolul al II-lea e.n.) despre India şi a constituit izvorul tuturor descrierilor pe care le întâlnim mai târziu în literatura greacă cu privire la ţărmurile Oceanului Indian şi ale golfului Persic”.

Vorbind despre marile realizări geografice ale lui Alexandru Macedon şi ale comandanţilor săi de oşti, mulţi istorici confundă rezultatele pur ştiinţifice ale expediţiilor (care în cel mai bun caz n-au ajuns până la noi, în afară de relatarea lui Nearchos) cu rezultatele lucrărilor unor cercetători şi exploratori de mai târziu (secolul al III-lea î.e.n.), care au acţionat în urma însărcinărilor primite de la cârmuitorii statelor elenistice, apărute după destrămarea imperiului lui Alexandru.

Printre aceşti cercetători, care, în afară de povestiri fantastice, au adus şi date veridice despre India, figurează Megasthenes (începutul secolului al III-lea î.e.n.). Datorită lui, vechii greci au aflat câte ceva despre valea cu populaţia deasă a Gangelui, brăzdată de zeci de râuri, precum şi despre marele şir de munţi Imai (Himalaia), care se întinde spre răsărit, la nord de câmpie.

Dar la autorii antici din secolul al III-lea î.e.n. se observă un regres ciudat într-o altă privinţă. Un oarecare Patrocle a fost cârmuitorul uneia din regiunile de lângă marea Caspică în anii 285—280 î.e.n. El a „cercetat” marea Caspică şi a ajuns la concluzia uimitoare că ea reprezintă un golf al Oceanului Nordic („Scitic”).

Această părere s-a menţinut în literatura antică până în secolul I e.n. inclusiv, când a fost infirmată în „Geografia” lui Ptolemeu (secolul al II-lea e.n.), şi totuşi a dăinuit şi în Evul Mediu, până la călătoria lui Ruysbroeck (secolul al XIII-lea). Unii istorici explică greşeala lui Patrocle prin faptul că el, probabil pe baza unor informaţii culese de la alţii, a luat gurile Volgăi, pe atunci necunoscută grecilor, drept strâmtoare maritimă.

Sursa: Istoria Descoperirilor Geografice, I.P Maghidovici