Vizită de Ion Luca Caragiale

Vizită de I.L. Caragiale

   M-am dus la Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietenă, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori. N-am voit să merg cu mâna goală și i-am dus băiețelului o minge foarte mare de cauciuc și foarte elastică. Atențiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele și mai ales copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca maior de roșiori în uniformă de mare ținută. După formalitățile de rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre sorții agriculturii – d. Popescu tatăl este mare agricultor – despre criză ș. cl. Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri… Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăște chiar unei femei cu petrecerile, mai ales când are copii.
   – Să-ți spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educația. Și nu știți dvs. bărbații cât timp îi ia unei femei educația unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație!

   Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în privința educației copiilor, auzim dintr-o odaie de alături o voce răgușită de femeie bătrână:
   – Uite, coniță, Ionel nu s-astâmpără!
   – Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin’ la mama!
   Apoi, cătră mine încet:
   – Nu știi ce ștrengar se face… și drept…
   Dar vocea de dincolo adaogă:
   – Coniță! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne mașina!… Astâmpărăte, că te arzi!
   – Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel!, vin’ la mama!
   – Sări, coniță! varsă spirtul! s-aprinde!
   – Ionel! strigă iar mama, și se scoală repede să meargă după el. Dar pe când vrea să iasă pe ușe, apare micul maior de roșiori cu sabia scoasă și-i oprește trecerea, luând o poză foarte marțială. Mama ia pe maiorul în brațe și-l sărută…
   – Nu ți-am spus să nu te mai apropii de mașină când face cafea, că dacă te-aprinzi, moare mama? Vrei să moară mama?
   – Dar – întrerupt eu – pentru cine ați poruncit cafea, madam Popescu?
   – Pentru dumneata.
   – Da de ce vă mai supărați?
   – Da ce supărare!
   Madam Popescu mai săruta o dată dulce pe maiorașul, îl scuipă, să nu-l deoache, și-l lasă jos. El a pus sabia în teacă, salută militărește și merge într-un colț al salonului unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri și pe jos, stau grămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o trâmbiță și o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânat rotat, pune trâmbița la gură și, legănându-se călare, începe să bată toba cu o mână și să sufle-n trâmbiță. Madam Popescu îmi spune ceva: eu n-aud nimica. Îi răspund totuși că nu cred să mai ție mult gerul așa de aspru; ea nu aude nimica.
   – Ionel! Ionel! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, când sunt musafiri!
   Iar eu, profitând de un moment când trâmbița și toba tac, adaog:
   – Și pe urmă, d-ta ești roșior, în cavalerie.
   – Maior! strigă mândrul militar.
   – Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; și maiorul nu cântă cu trâmbița; cu trâmbița cântă numai gradele inferioare; maiorul comandă și merge-n fruntea soldaților cu sabia scoasă.
   Explicația mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de după gât toba, pe care o trântește cât colo; asemenea și trâmbița. Apoi începe să comande:
   – Înainte! marș!
   Și cu sabia scoasă, începe să atace strașnic tot ce-ntâlnește-n cale. În momentul acesta, jupâneasa cea răgușită intră cu tava aducând dulceață și cafele. Cum o vede, maiorul se oprește o clipă, ca și cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o clipă, și maiorul, dând cu răcnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul dă un țipăt de desperare.
   – Ține-l, coniță, că mă dă jos cu tava!
   Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudența să iasă din neutralitate și să intervie în război, primește, în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică lovitură de spadă.
   – Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoți ochiul… Ți-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă și să te iert!
   Maiorul sare de gâtul mamei și o sărută… Mamei îi trece; iar eu, după ce am luat dulceața, mă pregătesc să sorb din cafea…
   – Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu.
   – Vai de mine! la noi se fumează. Bărbatu-meu fumează… și… dumnealui… mi se pare că-i cam place.
   Și zicând ”dumnealui”, mama mi-arată râzând pe domnul maior.
   – A! zic eu, și dumnealui?
   – Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu țigara-n gură, să te prăpădești de râs… ca un om mare…
   – A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otravă…
   – Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de dulceață…
   – Ajunge, Ionel! destulă dulceață, mamă! iar te-apucă stomacul…
   Maiorul ascultă, după ce mai ia vreo trei-patru lingurițe; apoi iese cu cheseaua în vestibul.
   – Unde te duci? întrebă mama.
   – Viu acu! răspunde Ionel.
   După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe masă, se apropie de mine, îmi ia de pe mescioară tabacherea cu țigarete regale, scoate una, o pune în gură și mă salută militărește, ca orice soldat care cere unui țivil să-i împrumute foc. Eu nu știu ce trebuie să fac. Mama, râzând, îmi face cu ochiul și mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întinzând țigareta mea, militarul o aprinde pe a lui și, fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de colo până colo. Eu nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache, și îmi zice:
   – Scuipă-l, să nu mi-l deochi!
   Maiorul și-a fumat țigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu și-ncepe s-o trântească. Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniștea ciucurilor de scristal.
   – Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva… Vrei să mă superi? Vrei să moară mama?
   Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână; o trântește cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gură ceașca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les lèvres… mingea îmi zboară din mână ceașca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii mei de vizită, culoarea oului de rață.
   – Ai văzut ce-ai făcut?… Nu ți-am spus să te-astâmperi… Vezi? ai supărat pe domnul!… al’dată n-o să-ți mai aducă nici o jucărie!
   Apoi, întorcându-se către mine, cu multă bunătate:
   – Nu e nimic! iese… Cafeaua nu pătează! iese cu nițică apă caldă!…
   Dar n-apucă să termine, și deodată o văd schimbându-se la față ca de o adâncă groază. Apoi dă un țipăt și, ridicându-se de pe scaun:
   – Ionel! mamă! ce ai?
   Mă-ntorc și văz pe maiorul alb ca varul, cu ochii pierduți și cu drăgălașa lui figură strâmbată. Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat.
   – Vai de mine! țipă mama. E rău copilul!… Ajutor! moare copilul!
   Ridic pe maiorul, îi deschid repede mondirul la gât și la piept.
   – Nu-i nimica! zic eu. Apă rece!
   Îl stropesc bine, pe când mama pierdută își smulge părul.
   – Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-și mai vine în fire; vezi? Nu ți-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Al’dată să nu mai fumezi!
   Am lăsat pe madam Popescu liniștită cu scumpul ei maior afară din orice stare alarmantă, și am ieșit. Mi-am pus șoșonii și paltonul și am plecat. Când am ajuns acasă, am înțeles de ce maiorul ieșea un moment cu cheseaua în vestibul – ca să-mi toarne dulceață în șoșoni.

Sursă: Manual Limba Română 1993 – Ana Dumitrescu, Vasile Teodorescu – Vizită de Ion Luca Caragiale