Floarea. Alcătuirea florii. Funcțiile florii
Alcătuirea florii
Floarea este formată dintr-un înveliș floral (sepale, petale) și organe de înmulțire bărbătești (stamine) și femeiești (gineceu).
La majoritatea plantelor florile sunt grupate mai multe la un loc în vârful ramurilor, alcătuind o inflorescență. Să cercetăm mai de aproape o floare de rapiță. Floarea are o codiță scurtă, numită pedicel. El are capătul terminal mai lățit – receptacul, de care se prind diferitele elemente ale florii.
Din afară înăuntru, părțile unei flori de rapiță sunt: 4 frunzișoare verzi numite sepale, care formează la un loc caliciul; sepalele se prind pe receptacul în formă de cruce și sunt libere, neunite între ele. Sepalele apără părțile din interiorul florii de uscăciune, de frig etc.; 4 frunzișoare galbene ca aurul, numite petale, totalitatea lor formând corola. Petalele se prind de receptacul alternând cu sepalele, sunt libere și așezate tot în cruce. Petalele dau culoarea și frumusețea florii, iar prin parfumul și nectarul lor atrag insectele.
Caliciul și corola alcătuiesc împreună învelișul floral.
Sepalele și petalele au o alcătuire asemănătoare cu cea a frunzei.
Ce dovedește acest fapt?
Înăuntrul florii observăm 6 firișoare care au niște gămălii mici, galbene în vârf; acestea sunt staminele. Două dintre ele sunt mai scurte și patru mai lungi. O stamină este formată dintr-o codiță subțire ca un fir, numit filament, iar gămălia din vârf se numește anteră. Antera este plină cu pulbere galbenă numită polen. Staminele reprezintă partea bărbătească a florii, iar grăunciorul de polen conține celula bărbătească.
În mijlocul florii se găsește un organ verde, în formă de butelie, numit gineceu (pistil). Partea umflată se numește ovar și în interiorul lui se găsesc niște bobițe albicioase numite ovale. Ovarul se continuă în sus cu un fir subțire, stilul, în vârful căruia se află o parte lățită și lipicioasă, stigmatul. Gineceul este partea femeiască a florii, iar ovulele conțin celula femeiască.
Închiderea ovulelor în ovar reprezintă o treaptă superioară în evoluția plantelor, deoarece ovarul apără ovulele împotriva condițiilor nefavorabile din mediu.
Funcțiile florii
Floarea are rolul de înmulțire a plantei. Să vedem cum își îndeplinește această funcție importantă, adică să producă fructe și semințe.
Polenizarea este transportul polenului din anterele staminelor pe stigmatul gineceului. Ea constituie prima condiție pentru formarea fructului și semințelor. Polenizarea se face cu ajutorul insectelor, atrase de culoarea, parfumul, parfumul, dar mai ales de nectarul dulce al florilor. Când își introduc corpul printre stamine spre a ajunge la nectarul pe care-l caută cu nesaț, și care de obicei se găsește în partea de jos a florii, fluturii, bondarii, albinele ating staminele, scuturându-se polenul pe corpul lor. Când vor intra în alte flori de rapiță, insectele ating stigmatul lipicios și polenul de pe corpul lor se lipește de acesta. Astfel, polenul unei flori trece pe stigmatul gineceului altei flori. Acest fel de polenizare se numește polenizare încrucișată.
Florile polenizate de insecte au petale viu colorate și un miros pătrunzător, ceea ce face ca ele să fie ușor descoperite de insecte. Cea mai importantă însușire a acestor flori este însă producerea nectarului.
La alte plante, polenizarea se face cu ajutorul vântului, care scutură și transportă polenul. Florile acestor plante sunt mici, numeroase, nu au nici miros, nici culori vii, nici nectar, care să atragă insectele. În schimb, la aceste plante florile apar primăvara înaintea frunzelor și produc cantități enorme de polen.
Când polenul din anterele unei flori ajunge pe stigmatul aceleiași flori, polenizarea se numește directă. Ea este mult mai rară.
Polenizarea făcută de om se numește artificială, iar când completează pe cea naturală se numește polenizare suplimentară.
Fecundația. Grăuntele de polen ajuns pe stigmat se hrănește cu o substanță dulce, produsă de acesta, și încolțește. Se formează un tub, care străbate stilul până la un ovul din ovar. Celula bărbătească din polen se unește cu celula femeiască din ovul. Acest proces se numește fecundație.
După fecundație sepalele și petalele se scutură, iar staminele, stilul și stigmatul se usucă și cad. Ovarul crește, se îngroașă și se transformă în fruct, iar ovulele fecundate se transformă în semințe.
De reținut!
Florile sunt organe de înmulțire ale plantelor. După polenizare, și apoi fecundare, se formează semințele și fructele.
Condițiile de viață din mediul înconjurător influențează înflorirea și fructificarea plantelor. De exemplu, plantele de toamnă din regiunile noastre – grâul de toamnă – înfloresc numai după ce au stat câteva săptămâni la temperatura scăzută. Grâul de toamnă este influențat de frigul din timpul iernii și, datorită acestui fapt, în vara următoare el înflorește și fructifică. Dacă semănăm de toamnă-primăvară, el crește dar nu produce flori și fructe.
De asemenea, lumina influențează înflorirea plantelor. Lumina puternică ușurează înflorirea plantelor, pe când lumina slabă o împiedică. Lumina influențează înflorirea și prin durata zilelor și a nopților; secara, grâul, rapița înfloresc mai repede în zilele mai lungi de 12 ore, iar altele ca: bumbacul, meiul, porumbul înfloresc mai repede în zilele mai scurte de 12 ore. Și celelalte condiții ale mediului: hrana, oxigenul, umiditatea influențează înflorirea și fructificarea plantelor. Astfel umiditatea prea mare întârzie sau oprește formarea florilor iar aerul uscat le grăbește creșterea.
Fructul și sămânța
Rădăcina, tulpinița, mugurașul și cele două cotiledoane formează embrionul sau plăntuța, partea principală a oricărei semințe. Din embrion crește o nouă plantă.
Cotiledoanele sunt frunzele embrionului; ele sunt prinse de tulpinița embrionului, așa cum sunt prinse frunzele de tulpină la orice plantă.
Fructul de rapiță seamănă cu o păstaie de fasole, dar când se coace se desface în 3 părți: una alcătuiește un perete mijlociu pe care sunt prinse semințele, iar celelalte stau una de o parte și alta de altă parte a lui. Un astfel de fruct se numește silicvă.
Sămânța de fasole are o formă ovală, scobită într-o parte, unde se observă o cicatrice, locul unde sămânța a fost prinsă de păstaie. Ea este acoperită cu o pieliță groasă, lucioasă, tegumentul, care se scoate ușor după ce sămânța a stat 20-30 de minute în apă.
Îndepărtând tegumentul, veți vedea două jumătăți cărnoase, albe-gălbuie, numite cotiledoane, legate unul de altul. În cotiledoane s-au îngrămădit, ca în doi saci, rezervele de hrană ale plantei. Între cele două cotiledoane se vede plăntuța, numită embrion, formată dintr-o rădăcinuță și o tulpinuță de care sunt prinse cele două cotiledoane; ea este terminată în vârf cu unmuguraș.
Încolțirea (germinația) semințelor. Orice sămânță când ajunge în pământ, dacă găsește condiții prielnice, încolțește și dă naștere la o plantă asemănătoare cu aceea care a produs sămânța.
Semințele au nevoie de anumite condiții pentru a încolții, precum: apă, aer, temperatură etc.
Apa este absolut necesară pentru încolțirea semințelor, deoarece pătrunzând în semințe, le îmbibă, semințele se umflă și tegumentul crapă, permițând rădăciniței și tulpiniței embrionului să iasă afară.
Oxigenul din aer este necesar pentru respirația embrionului. Aceste respiră foarte intens, îndeosebi în timpul încolțirii.
Temperatura este, de asemenea, foarte necesară. Semințele plantelor nu pot încolți decât între limite de temperatură.
Aceste condiții sunt îndeplinite dacă semănăm semințele într-un pământ umed, bine afânat și la timp potrivit. De asemenea, sămânța trebuie să posede anumite însușiri; să fie întreagă, matură, sănătoasă și să-și fi păstrat puterea de germinare.
O sămânță este matură atunci când toate părțile componente sunt bine formate. A avea puterea de germinație înseamnă ca embrionul să fie viu. După un timp mai îndelungat, semințele își pierd puterea de germinare.
Sursă: Botanică, manual clasa a V-a – Prof. Alexandru Dabija, Prof. Aglala Ionel
