Sobieski și românii de Costache Negruzzi

Sobieski și românii de Costache Negruzzi (1808-1868)

Pe drumul ce duce către cetatea Neamțului, pe la sfârșitul lui septembrie 1686, se vedea o oaste mergând. După un trup de lănceri ce deschidea marșa, urmau douăzeci tunuri mari trase de boi, apoi o ceată de ofițeri călări în fruntea cărora erau trei: unul în floarea vârstei, posomorât, gânditor, necăjisobt, și doi mai bătrâni.

Tustrei în haine poloneze. În sfârșit venea duiunul oștei: trăsuri, bagaje, pedestrași, șleahtă pospolită, amestecați, în neregulă, cu steagurile strânse, cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe față și cu durerea în inimă. Nu se auzea nici surlă, nici dobă, numai tropotul cailor și pasul oamenilor ce abia se mișcau, pentru că de zece zile caii n-au ros decât coaja copacilor, și oamenii s-au hrănit numai cu poame.

Și însă această oaste, în stare așa ticăloasă, e aceea ce a ingiosit de atâtea ori trufia Semilunii, iar acei trei fruntași ofițeri sunt hatmanii Iablonovski și Potoțki, și cel din mijlocul lor însuși Ion Sobieski, regele Poloniei.

Și cum să nu fie supărat și necăjit vestitul rege? El, Sobieski, fala leșilor, eroul creștinității, mântuitorul Vienii, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor, a se trage dinaintea tatarilor și a moldovenilor; a-și privi oastea ticăloșită pe lipsa merindelor, horopsită de dușmanii carii îl urmează mișelește, fără a îndrăzni să-și deie pept fățiș cu el, și fac pradă tot ce cade, tot ce rămâne pe urmă; a nu întâmpina în drumul său decât o fioroasă pustietate!

Cum am zis, mergea încet și gânditor. Hatmanii lângă dânsul păzeau tăcerea, respectând supărarea sa de care și ei se împărtășeau.

– Ce castel e acesta? întreabă Sobieski când, rădicând capul, zări pe sprânceana dealului, înălțându-se trufașă dinaintea lui, cetățuia Neamțu. Cu bună seamă, vreun cuib a talharilor acestor de moldoveni!

– La vreme de război, aici domnii Moldovei obicinuiesc a-și trimite averile lor, răspunse Potoțki.

– Așa! Să mergem dar să-l luăm…

– Eu aș zice să lăsăm cetatea aceasta, zise Iablonovski și să ne urmăm drumul înainte. Avem tunuri de câmp, nu de asalt.

– Ba, pre numele patronului meu! Nu va zice lumea că o cetate s-a arătat dinaintea lui Sobieski fără a i se cuceri? N-avem tunuri? Vom lua-o dar cu mâinile.

– Numele măriei tale e destul tun, zise Potoțki.

Trufia polonului măgulindu-se de această lingușire, fața i se însenină la ideea unei izbânde atât de lesnicioase și îndată dete poruncă să se înșire oastea către cetate.

În cetățuie se aflau optsprezece plăieși, trimiși de ispravnicul de Neamț pentru străjuire, în lipsa garnizoanei, care era la Fălcii pe lângă domnul Cantemir, unde tăbărâse armia turcească. Cu câteva ceasuri mai nainte sosise încă un tânăr plăieș, al cărui cal asudat păștea înșeuat troscotul ce creștea pe lângă ziduri.

– Mai bea o dușcă, băiete, zise un bătrân de care se videa că ascultă toți, și ne spune ce ai mai văzut la Iași?

– Eu – știți că m-ați trimis la Iași să văd ce mai este. După ce s-au dus leșii, m-am luat cât colea pe urma lor până la Cotnar… ș-apoi, după ce am văzut că dușmanii și-au luat drumul spre țara lor, am apucat de-a dreptul piste codri… Dar oare ce buciumă străjerul?

– Fă-i semn să se coboare de pe zid și să vie încoace.

Nu trece mult și plăieșul de strajă viind, spuse că o oaste mare se apropie de cetate.

Îndată toți alergară pe ziduri.

– Leșii sunt! strigă tânărul ce venise de curând și pre care l-am auzit vorbind; și-au schimbat drumul și vin aici…

– La porți, flăcăi! zise bătrânul. Încuieți-le și grămădiți bolovani pe ziduri. Așezați-vă toți pe la metereze. Să nu zică leahul c-au intrat într-o cetate românească ca într-o țarină pustie.

– Dar noi suntem numai nouăsprezece și asta-i o oaste întreagă, observă unul; cum se…

– Taci, mucosule! îl curmă bătrânul. Te temi că-i peri? Mare pagubă! Un mișel mai puțin.

Vânătorul astfel înfruntat se trase rușinat și se sui pe ziduri.

În vremea aceasta, oastea se apropiase. Regele trimise un ofițer ca să vorbească cu cei din cetate.

Solul veni la poartă. Bătrânul îl salută de pe zid.

– Bine ai venit, domnule, ce poftești de la noi?

– Măria sa regele Poloniei, mare duce de Lituania ș.c.l. (urmau titlurile), vă face cunoscut că să vă închinați și să-i cuceriți cetatea împreună cu toate averile și merindele; atunci garnizoana va fi slobodă a ieși cu arme și bagaje, fără a i se face nimică, iar cutezând a se împotrivi, cetatea se va cotropi, și garnizoana se va trece subt ascuțișul sabiei.

– Du răspuns măriei sale, zise bătrânul, că laude și îngroziri de aste am mai auzit noi, și tot nu ne-am spăriet. Mai bine măria sa și-ar căuta de drum și ar da pace unor oameni care nu i-au făcut nimica. Cetatea n-avem de gând să i-o dăm cu una, cu două, măcar că nu sunt în ea nici averi, nici merinde. Tot ce-i putem da este plumbul din pușce, pre care i-l vom trimite noi de pe ziduri, fără să se mai ostenească să vie înăuntru.

– Plecați-vă, zise trimisul, și nu vă puneți capul în primejdie.

– Nu purta grijă de capul nostru, domnule. Gândiți mai bine la al vostru.

– Încă o dată vă întreb, vă închinați ori ba?

– Ba.

Parlamentarul se duse.

Asaltul începu. Tunurile așezate pe scaune de lemn băteau necontenit cetatea. Plăieșii răspundeau cu gloanțe care nu făceau greș. Fieștecare împușcătură obora câte unul din vrăjmași și mai ales din ofițeri, asupra cărora erau țintite flintele lor. Leșii pereau fără a face spor.

În ziua dintâi, doi vânători periră. A doua zi și a treia zi mai căzură cinci și se răniră doi. A patra zi căzu împușcat însuși comandantul artileriei leșești, dar mai periră trei moldoveni. Numărul bravilor scădea pe toată ziua. Seara, adunându-se pe lângă foc, văzură că au sfârșit și munițiile și merindele.

– Ce este de făcut, tată? întrebă tânărul vânător pe bătrânul, care, rânit la un picior, sta întins pe o laviță.

– Câți au perit d-ai noștri?

– Zece.

– Și nu mai avem nici praf, nici merinde?

– Nu.

– Dacă-i așa, apoi mâni dimineață urcă-te pe poartă și leagă în vârful sâneții un ștergar alb; spune că închinăm cetatea cu tocmală să ne lase slobozi să ieșim și să ne ducem unde vom voi.

Așa se urmă. Leșii primiră toate condițiile cerute. Oastea se înșiră în două rânduri, lăsând prin mijlocul ei loc ca să treacă garnizoana, și poarta se deschise.

Atunci, în loc de o strajă numeroasă, se văzură ieșind șase oameni, din care trei duceau pe umerele lor pe alți trei ce erau răniți.

– Ce este aceasta? strigă Sobieski răpezindu-se călare înaintea lor. Ce sunteți voi?

– Străjerii din cetate, răspunse bătrânul rănit, din spatele fiului său.

– Cum! atâța sunteți?

– Zece din nou au pierit din mila măriei tale.

– Voi ați cutezat a vă împotrivi mie și a-mi omorâ atâția viteji? zise regele. O, asta nu se va trece așa! urmă turbat de mânie; trebuie o pildă pentru cei asemine vouă, și pilda va fi groaznică și vrednică de faptă. Nu meritați a muri de sabie, ci de ștreang. Spânzurați-i!

Pe loc ostașii încungiurară pre plăieși, carii, depunând jos răniții, se uitau cu nepăsare la pregătirile ce se făceau pentru moartea lor. Ofițerii priveau cu înduioșare această scenă.

– Fie-mi iertată, sire, zise atunci Iablonovskim apropiindu-se cu respect de regele care ședea posomorât și mânios, a arăta măriei tale că acești viteji n-au făcut decât datoria lor, datorie patriotică și vrednică de toată lauda, și că au avut norocirea a câștiga făgăduința marelui Sobieski că vor fi slobozi și nesupărați.

– Îți mulțumesc, vrednice al meu tovarăș de arme – zise Sobieski ca deșteptat din somn, îți mulțumesc că m-ai oprit de a face o faptă defăimată. Au cuvânt; oamenii aceștii s-au purtat vitejește… Apoi înturnându-se către români: „Voinicilor, zise, sunteți slobozi; mergeți în pace și spuneți copiilor și fraților voștri că ați avut cinstea a vă împotrivi cinci zile regelui de Polonia.

Îndată se făcu loc moldovenilor, carii, luându-și răniții, se îndreptară cătră munți, în vreme ce oastea se cobora încet la vale; iar cetatea cu porțile deschise, purtând pe zidurile sale urmele boambelor dușmănești, rămase singură pe culmea înverzită, ca un mare schelet de uriaș.