Întoarcere la brazdă – Tudor Arghezi

Întoarcere la brazdă de Tudor Arghezi

Pământ al țării mere și al meu,
Nu m-ai uitat? E pasul meu. Sunt eu,
Cea mai nevrednică odraslă de plugar.
Primește-mă, preabunule, în brațe, la hotar.

Am hoinărit până la Marea Neagră,
Peste mai multe rânduri de hotare,
Cu fluierul, cu câinele-asmuțitul,
În brâu și cu tovarășul cuțitul.
C-am învățat din vreme, de la tata,
Să-l sufăr fără teacă și de luptă gata.

Am tras și eu în tine o brazdă, nu degeaba.
Mă asuprea nevoia, mă-nghesuise graba.
Am pus altoaie-n spin și mărăcine.
Primește-mă, Pământule, cu bine.

Fusei un pom hoinar în lumea toată,
Cu poamele mai rumene câteodată,
Simțindu-le din ramuri cum se coc
Și-ntinerit, dar trist de-atât noroc.

Mai ridicat cu poamele-n lumină,
Copacul mă durea din rădăcini,
Căci scânteia de stelele streine,
Pământul de-acasă, ea rămăsese-n tine.