Fefeleaga de Ion Agârbiceanu

Fefeleaga

Dis-de-dimineață o vezi pe drum, târându-și calul de Căpăstru. Femeia e înaltă, uscată, cu obrajii stricați de vărsat, arși de soare și vânt. Pășește larg, tropotind cu cizmele tari, pline de umflături uscate. Calul o urmează cu gâtul întins, scobâlțind din picioarele ciolănoase. Poartă pe spinarea adânc deșălată două coșărci desăgite. Sub coșărci, la fiecare legănare, se văd două petece mari, pământenii. Calul e alb, dar, sub coșărci, i s-a ros părul tot, și pielea, de-atâta frecătură, e-o rană tăbăcită, tare ca potângul. Merge în urma muierii, adormit parcă de tropotul cunoscut al cizmelor ei. Capul, mare cât o solniță, nu și-l mișcă nici la dreapta, nici la stânga. Nici femeia nu-i are grijă, ci pășește mereu înainte; doar în răstimpuri zice așa, ca pentru sine:

– Ghii, mă Bator!

Trec așa, amândoi, pe ulițele satului, urcă apoi pe cărarea dinspre Dealu-Băilor și se pierd în coborâșul repede de dincolo de deal. Pe acolo-i coastă pietroasă, și cărare-ai strâmtă, și femeia tot mereu ogoiește calul:

– Noa, mă Bator, mă! Numa-ncet, mă, că nu dau tătarii.

Bator se zdrobește rău pe povârniș, și ciolanele așa de tare-i împung în piele, când ici, când colo, de parc-ar căuta un loc să iasă din trupul bătrân și ostenit. Corfele, desăgite în spinare, bleoncăne în toate părțile, dând să se desprindă de pe șaua mică, de lemn, și pleoapele se lasă și se ridică mereu de pe cele două răni alburii ce-nchipuie ochii, ca și când ar încerca să tragă-n sus o piele neagră ce-acoperă luminile stinse de mult.

Ajunși în vale, se opresc lângă o grămadă de piatră mărunțită. Femeia scoate dintr-o coarfă o troncuță de lemn, o umple cu piatră și începe să încarce coșărcile. Calul se clatină încet, la dreapta ori la stânga, după cum pune femeia piatra. Apoi, cu coșărcile pline, pornesc amândoi, încet, la deal. Se-ntâlnesc cu băiețandrii care vin chiuind, cucuiați deasupra coșărcilor desăgite pe căluții mici, dar țepeni. Vin și ei după piatră. Băiețandrii-i dau bună-ziua femeii și trec mai departe.

– Să creșteți mari, să creșteți mari, răspunde dânsa, și trage-ntins de căpăstru.

Caii mai tineri nechează, cheamă de ici și de colo, dar Bator urcă din greu, cu capul în pământ, n-aude, nici tropotul cunoscut al cizmelor stăpânei nu-l mai aude. Pipăie cu picioarele și cunoaște, știe unde are să vie vreun pripor mai greu de urcat. Acolo se adună, se îniaptă, suflând, nădușit; pe nările largi, bătrâne.

– Ho, mă Bator, ho, mă sărace! Stai să mai hodinim, că doar nu dau tătarii.

Și calul se oprește bucuros, și răsuflă ca din foi. Femeia tocmește coșărcile, mai pune la loc vreo bucată de piatră ce dă să cadă, și cată înainte: cât mai au până-n vârful dealului?

Și tot așa, cu popasuri dese, cu îndemnuri, ajung pe culme. De aici-i mai ușor. Ajunși în sat, descarcă piatra astăzi la o gazdă, mâine la alta. La câte unii duce și săptămâni de-a rândul.

Pe muiere-o cheamă Maria, dar oamenii, batjocoritori cum sunt, îi zic Fefeleaga. Tineretul mai mărunt din sat așa a pomenit-o: cu Bator de căpăstru aducând piatră la unii și la alții. Cât aur for fi scos unii și alții din piatra adusă în spinare de Bator, Măria nu s-a gândit niciodată să socotească, dar, de multe ori, când Bator abia urca pe spinarea dealului, își zicea așa în gândul ei: „Din câtă piatră a purtat săracul, mai că s-ar putea face un deal ca acesta”. Îi plăteau de-o povară zece cruceri. Și când era drumul bun, putea aduce cinci-șase poveri. Tot făcea pe săptămână vreo trei zloți. Și-și zicea în gând: „Tot putem trăi”.

Odată trăise și mai bine. Pe când îi trăia bărbatul, Dinu, oamenii îi ziceau Măria Dinului. Și Măria Dinului, pe vremea aceea, pe vremea aceea, lucra un Bator alăturea, ca și acum, iar Dinu lucra în baie, sfredelea stânca și pușca cu praf ori cu dinamită, ca toți băieșii. Și mai câștigă și Dinu trei-patru zloți la săptămână.

Copii aveau pe-atunci cinci capete. Slăbuți copii. Aveau ce mânca, și tot erau jigărâți. Dinu tușea mult; de câte ori venea de la baie, ud și plin de tină, tușea și suduia copiii, – nu-i putea suferi văzându-i așa de prăpădiți. Muierea le ținea partea, îi mângâia, îi săruta pe obrăjori scorțoși, de pe care mereu se desprindea un praf ca o pulbere de făină.

– Lasă-i, măi rumâne, ce-aștepți tu acuma de la ei? Când vor începe să lucre, se întăresc ei atunci, zicea femeia.

– Până-i cucu! Dintr-ăștia nu voi vedea eu oameni! răspundea cu ciudă bărbatul.

Și n-a văzut, că Dinu a murit mai degrabă ca toți. Femeia l-a plâns ce l-a plâns, dar n-a avut vreme de jelire, că, deodată cu înmormântarea, s-a gătat și cel din urmă bănuț din casă. Bator, în vreo trei zile, cât a hodinit până l-au îngropat pe Dinu, era aproape să înțepenească. Acum femeia simțea că singurul sprijin ce-i rămăsese era calul ăsta mare, alb, slab de să-i numeri toate oasele. Satul era tot așa ca pân’ trăia Dinu. Toți oamenii își vedeau de lucru, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Și când au văzut-o pe Măria, a doua zi după ce și-a îngropat bărbatul, c-a și plecat cu Bator de căpăstru, unul mai pestriț la mațe a zis:

– Iată și pe Fefeleaga!

Și, de-atunci, Fefeleaga i-a rămas numele.

Dar ea nu s-a încrezut niciodată în oameni, nici nu le-a cerut ajutorul. Altădată se încredea în voia Celui-de-sus, iar acum, de la moartea bărbatului, se încredea în Bator. De când și-a închis Dinu ochii, și ea a ieșit în curte și a strigat „Tulai!”, de-atunci a simțit că nu oamenii aceia care vor veni să vadă pe mort îi vor fi sprijin de-acum înainte, ci calul acela mare, alb, care sta legat de-un pociumb și ronțăia linștit de ogrinji. Și cât a stat mortul în casă, de cîte ori ieșea Fefeleaga afară îi părea că Bator, cum ronțăia la ogrinji, dând din cap ar zice: „Da, da, da! Vom face ce vom face.”

Și așa, încetul cu încetul, tropotind din cizmele mari ziua întreagă pe ulițele satului, cu Bator de căpăstru, a început să-l uite pe Dinu. Nu doar așa, ca să se gândească la alt bărbat, că ea de mult nu mai înțelegea decât într-un chip viața: să se frământe săptămână de săptămână, ca, duminica, pe bănuții căpătați să cumpere bucate și legume pentru casă. Și, pentru asta, se simțea destul de tare, dacă avea pe Bator alăturea. Poate or fi muncit-o și pe ea vreodată, – cândva, demult de tot, – gânduri mai luminoase și inima, în tinerețe, poate să-i fi tresărit vreodată de-o căldură tainică. Dar îndată ce s-a înhămat la munca din care vedea că toată viața n-are să mai scape, a înțeles că, pentru o femeie necăjită ca ea, toate acele închipuiri de mai bine sunt, iac-așa, prostii, care-ți fac traiul și mai greu.

S-au aflat vreo doi-trei oameni care au sfătuit-o să se mărite iar.

– Ce să stai așa? Îmbătrânești, ș-atunci nu te mai ia nimeni.

– Ieie pe muma-dracului! zicea Fefeleaga.

Și privea cu dușmănie la oamenii aceia, care numai din bunăvoință o sfătuiseră așa. Apoi își punea capul în piept, trăgea de căpăstru – „Ghii, măi Bator, ghii, măi sărace!” – și-și vedea de drum, gândindu-se la ceva. Nu știa ce-i, dar simțea că-i amar, și nu știa de ce-i mai vine în minte: că, adică, de ce mai trăiește omul în lumea asta? N-a răspuns niciodată decât ridicând din umeri și, deci, îi era ciudă că, din când în când, îi venea iar gândul acela. Câteodată, dimineața, când punea coșărcile pe cal, i se părea că și Bator s-ar gândi la lucrul acesta și că, dacă n-ar fi orb, ar privi-o întrebător.

În cinci ani de văduvie a rămas cu doi copii, un băiat și-o fetiță. Trei au murit. Au murit toți când să treacă peste anul al cincisprezecelea. Ca și când acolo, la anul acela, al cincisprezecelea, ar fi fost un prag înalt, de care era sortit să se împiedice copiii ei. Cădeau și-și rupeau grumajii. Sătenii se bucurau că o mai ușurează Dumnezeu, dar Feleaga nu se bucura deloc. Drept că băieții erau mari, dar, fiind tot bolnavi, nu puteau munci. Pe unul chiar l-a dat slugă, dar nu l-a ținut stăpânul, zicând că-i prea slab, că n-are vârtute. Și Feleaga tot nu se bucura de moartea lor. De spus, nu spunea nimănui de-o doare ori ba. Nici n-o putea cunoaște oamenii dacă era mort la casă decât după de pe două lucruri: întâi, că, două-trei zile înainte de moartea vreunui copil, Bator sta legat de pociumb, ronțăind ogrinji, și a doua că, după înmormântare, Fefeleaga pornea cu noaptea-n cap, cu calul de căpăstru, pe ulițele satului. Dar, până era mortul în casă, dânsa ieșea de multe ori și se apropia de cal.

– Ce mai faci tu, Batore sărace?

Și calul ciolănos da din capu-i mare cât o solniță, părând a zice: „De, ce să-i faci, așa e lumea”.

Și drept avea calul! Așa e lumea! Fefeleaga a simțit bine că-i așa, de câte ori îi murea vreun copil și-și vedea casa din ce în ce mai goală.

Mai mult venin i se strângea la inimă duminica. Da, atunci își scotea plata pentru munca de-o săptămână, a ei și-a lui Bator. Și bogătanii, știind-o fără ajutor, nu-i plăteau regulat, nu-i plăteau tot, așa că Fefeleaga avea rămășițe mari pe la toți. Se încredeau că va veni, totuși, și săptămâna viitoare la lucru, căci n-avea ce face cu Bator. Și mai făceau socoate că, de la o săptămână până la alta, Fefeleaga, cap de muiere, va mai uita. De uitat nu uita dânsa, dar dacă vedea că omu-i lacom pe creițărașul ei, nu zicea nimic, nu-l mai cerea, ci numai un zâmbet de batjocoră i se așeza pe față. Și era ceva curios de tot zâmbetul acesta pe obrajii pământii, mâncați de vărsat, ca două lesprejoare de piatră surie, pe care au picat mulți picuri grei de ploaie, găurindu-le.

Așa, adunându-și plățile, rar putea să deie pe la biserică. Dar nu mergeau la biserică nici bogătanii din sat. Aceștia stăteau la cârciumă și beau bere. Fefeleaga nu mergea la slujbă, și, totuși, văzând pe oamenii aceștia, care beau poate chiar bănuții pe care ar fi trebuit să-i deie ei, îi disprețuia, și – ști-o amarul ei de ce, se simțea că-i mai multe decât ei, că-i mai bună creștină decât dânșii. Și, rar, dar rar de tot, când vreunul o amâna cu lunile și nu-i plătea, îi spunea verde în față:

– Ce-s eu? Nimic! Da’ pe mine nu mă blastamă, nime nu zice să mă bată Dumnezeu, pe când pe dumneata tot satul te blastamă.

Și-acum, să-i fi dat bogătașului plata întreită, nu-i mai trebuia. Mergea acasă, mai punea o mână de fân sub botul calului și-i zicea:

– Da’ tu ce mai spui, Batore sărace?

Și calul, pipăind cu buzele mari, groase, fânul, da din cap, ca și cum ar fi zis: „Da, da! Așa-s oamenii…”.

Lucrând săptămâna întreagă, înțelegându-se cu Bator, ca și când în el s-ar fi mutat sufletul bărbatului, al lui Dinu, Fefeleaga nu știa cum trece vremea. Timpul, pentru ea, avea o singură măsură: de la moartea unui copil până când altul își închidea ochii. Numărând așa, ajunse cu un singur copil, o fată, și socotea trei ani de la cea din urmă moarte ce-a fost în casa ei. Îmbătrâniseră și muierea, și calul. Muierea era jumătate căruntă, avea părul ca lâna oilor seine. Pe obrajii ei mâncați de vărsat se formaseră pârâiașe adânci, zbârcindu-i fața. Bărbia i se ascuțise și începea să se ridice spre gura căzută înăuntru. Calul era și mai ciolănos. Cele două petece pământii de sub corfe se măriseră, părul de pe coaste, de pe spinare i se rărise și i se rărea mereu. Buza de jos îi spânzura, ca și când i-ar fi atârnat cineva o povară nevăzută.

Femeile mai bătrâne din sat, babele, se dădură cu vorbe în jurul ei. Că așa, că pe dincolo, c-ar fi bine să se facă niște farmece, că nu-i lucru curat de-i tot mor copiii, și tot la aceeași vârstă.

Dar Fefeleaga nu credea în dracu și în puterile lui. Femeile își făceau cruce de necredința ei, dar Fefeleaga rămânea rece.

– Nu, soro, nu-i drac. Drac e omul cel rău și nedrept. Ăla-i dracu!

Și n-a umblat după farmece și descântece. N-a umblat. Și, la patru ani, două luni și treisprezece zile de la cel din urmă mort, i-a adormit și fetița rămasă în viață. Cel din urmă copil. Și tot când să treacă peste al cincisprezecelea an. Și asta, ca și vreo trei mai-nainte, n-a fost bolnavă. Făina ce-i cădea de pe obraji, până a fost mai mică, s-a dus. N-a zăcut decât vreo două săptămâni.

Și când i-a murit copila aceasta din urmă, Fefeleaga n-a spus o zi nimănui nimic. Cât ce-a închis ochii, a pus luminița în sfeșnic, să ardă mai departe, a ieșit în curte, a dezlegat pe Bator de la pociumb, l-a tras întins de căpăstru, l-a dus în șopronul plin de fân și l-a lăsat acolo slobod. Nu i-a zis nimic, ci, din întâmplare, și-a ridicat ochii spre capul bălanului. Pleoapele-i stăteau deschise, fără să clipească. Nicicând nu-i părură vele două răni alburii așa de grozave, așa de adânci ca acum. Apoi a intrat în casă, s-a pus pe-o laviță de brad și a stat ziua-ntreagă, așa cum stă lemnul. N-a plâns, nu s-a bocit, nu și-a sărutat copila, ci a stat așa, cu capul în palmele aspre. Și-i tot venea nordul acela amar, până-n gât, că adică pentru ce mai este omul în lume? Acum nu mai ridica din umeri, dar nici nu-și deslușea gândurile într-un răspuns. Ce vedea mai viu era viața pe care-o dusese, de căpăstru, întâi c-un cal negru, apoi cu Bator. Vedea Dealul-Băilor înalt, pieptiș, cu colți de stâncă ieșiți ca niște măsele de uriași, vedea poteca de-atâtea ori bătută, și pe potecă se vedea pe ea cu Bator de căpăstru. Număra așa ca-n vis de câte ori a urcat și-a scoborât dealul acela, socotea cam câte poveri de piatră să fi dus în vreme de vrei patruzeci și cinci de ani. Apoi trecea cu gândul la duminicile de peste an; în câte a fost și în câte n-a fost la biserică. Și când n-a fost, de la care om câți bani a luat? Cu care s-a sfădit pentru plată? Apoi auzea iar pe Bator cum pășește, pocnindu-și oasele, în urma ei, cum sună vreo potcoavă ce stă să cadă. Îl vedea cum se smincește, cu greutatea în spate, pe Dealul-Băilor la deal cum se proptește pe picioarele de dinainte, pe Dealu-Băilor la vale. Îl vedea, și se auzea acolo, departe, pe sine, cum îl îmbuna: „Stai, mă Batore, sărace! Stai să mai hodinim, că doar nu dau tătarii!” Apoi, încet-încet, cu mare greutate, socoate numărul anilor dintre morții săi, de la bărbat până la fetița aceasta din urmă. Lung șir de ani! Și ce de drumuri bătute, maica mea. Doamne, că, dacă le-ar pune în șir drept, ar fi ajuns la marginea lumii!

Dar acum s-a isprăvit cu strapațul! Nu mai avea pentru ce să se zdrobească. Până i-au murit pe rând, unul câte unul, copiii, n-a știut pentru ce se zolește atâta. Acum, când Păunița sta cu luminița de ceară la căpătâi, simțea Fefeleaga că toată viața pentru copiii aceștia s-a chinuit. Cum s-a chinuit, numai ea știe! Ba nu, nu i-a căzut greu lucrul, a muncit din inimă! Pentru ei! Pentru cinci, apoi pentru patru, apoi pentru trei și, iarăși, pentru doi, și în urmă pentru unul. Și două lacrimi micuțe, cât gămălia, îi urmează ochii uscați.

Sara s-a dus la clopotar, la preot „să se mai ostenească o dată și pentru cel din urmă suflet din casa ei”, Dimineața următoare a intrat în șopron, l-a luat pe Bator de Căpăstru și a pornit. Calul trăgea să meargă spre locul unde știa că stau cele două corfe legate, îndesăgite. Dar Fefeleaga l-a oprit.

– Stai Batore, stai, calule sărace, că de-acum n-o să mai porți piatra în spinare!

Și-l trăgea de căpăstru spre portiță.

Calul, simțind că n-are coșărcile în spate, se priponi în prag.

– Ghii, măi Batore, ghii, mă dragă! Acum nu mergem la lucru. Nu! Acum te duce Fefeleaga la târg, să te vândă, să cumpere mama cunună și julj alb-alb, ca laptele de alb. Că acum a murit și Păunița, măi Batore!

Și ochii ei uscați se umeziră a doua oară.

Și, trăgându-l de căpăstru și tot vorbindu-i, la dus la oraș și l-a vândut pe un preț ca vai de el. Calul simți mâna străină ce-l prinse de căpăstru, mirosi pe noul stăpân și, întorcându-și capul după Fefeleaga, necheză întâia oară, după o tăcere de o grămadă de ani. În ochii bătrânei se iviră a treia oară lacrimi și, ca într-o fulgerare, înțelese păcatul ce-l face, despărțindu-se de calul ce-a ajutat-o o viață întreagă. Dar, zadarnic! Dânsa nu mai avea ce face cu Bator. De câte ori l-ar fi văzut și-ar fi adus aminte de lungul șir de morți, – da, de morți, căci vede ea că pentru ei a lucrat, – și n-ar fi putut răbda. Simțea că prietenia aceea aproape omenească, ce a avut-o față de cal, a fost numai pentru ajutorul ce i l-a dat el pentru copiii săi. Că ea, în calul acela mare, alb, ciolănos și-a iubit copilașii. Și totuși, iată, chiar acum, cel din urmă ajutor tot de la Bator vine. Să nu fi fost el, Păunița n-ar avea nici sicriu văpsit, nici cunună ca de mireasă, nici giulgiuri albe. Când ieși de la târguit, calul era legat de-o proptea într-o uliță strâmtă. Merse la el și-l mângâie pe grumaji. Calul necheză iar.

– Bator, mă, nu fi tu supărat. Ție o să-ți meargă bine. Dar iaca, eu mă duc, mă grăbesc să împodobesc pe Păunița.

Și, tropotindu-și pe trotuare cizmele grele, umbla frântă de spate, să găsească vreun car de la ei, să-și ducă acasă podoabele cumpărate pe prețul lui Bator.

Sursa: Sursa: Marin Toma – Limba Română-Lecturi literare, Editura didactică și pedagogică București 1989 – Fefeleaga de Ion Agârbiceanu