Un om necăjit de Mihail Sadoveanu

Un om necăjit de Mihail Sadoveanu

Trei zile bătuseră vânturi sunătoare de la miazăzi, pământul se zbicise, și-n dumbrăvioara de la marginea satului, la malul Siretului, începuseră să înflorească galben cornii. Băiatul cel mai mititel al lui Dumitru Onișor ieșise cu șase oi la mugurul proaspăt al primăverii.

Era un copilaș palid și mărunțel și târa pe pământul ravan niște ciubote grele ale unui frate mai mare. Ridica spre mine ochii triști, învăluiți ca-ntr-o umbră cenușie și-și scoase cu anevoie din cap pălărioara veche pleoștită ca o ciupercă. Îmi dădu bună-ziua c-un glas moale în care parcă suna o suferință timpurie; apoi, acoperindu-se, ridica deasupra oilor toiegelul alb, îndemnandu-le spre crâng.

– Ce mai faci tu măi flăcăule? îl întrebai eu. Ai ieșit cu oile la păscut?

– M-a trimes tătuca să le mai port! îmi răspunse el serios, cu glasu-i subțirel și peltic; și se opri.

Oile se opriră și ele și întoarseră capetele spre călăuzul lor.

– Dar ești tu vrednic, bre Niculaes, să porți un card de oi?

– He, sunt eu vrednic; da acuma n-am ce purta, sunt supărat…

– Cum se poate și de ce, mă rog?

– De ce? mă întreba ridicând spre mine fruntea pe care sta zimțuit în neregulă păru-i buhos; pentru că în primavara asta tot ne-au cazut din oi; ș-acuma am rămas numai cu acestea șase…

Deși ”flăcăul” cu care vorbeam era numai de-o șchioapă, deși intrase în a opta primăvară a vieții lui, nacazul lui era adânc și serios; zâmbetul meu pieri pe dată.

– Și v-au murit multe, bre Niculaes?

– Multe… răspunse el grav, rezemându-se înaintea mea în băț, ca ciobanii. Tătuca într-una blastămă și suduie când cade cate-o oaie; mă mai bate și pe mine câteodată; dar parcă eu ce-s vinovat? Acu, azi, mi s-a întâmplat alta. Când ieșeam din sat, a trecut unul repede cu căruța și mi-a pălit o oaie. A dat-o jos. Acuma abia umblă si abia suflă. Are să se ducă și asta. Era a mămucăi și mi-o lăsase mie…

Glasul lui dintrodată scăzuse într-un tremur de lacrimi.

– Și pe omul care ți-a pălit oaia nu-l cunoști?

– Nu-i din sat de la noi, nu-l cunosc.

– De ce nu te-ai întors repede să-i spui lui tatu-tău?

– Tătuca nu-i acasa; a ieșit la arat cu cei mari.

– Și de ce spui ca ți-o lăsase mămucă-ta ție?

– Apoi nu știi? Eu n-am mamă. A murit în postul Crăciunului și ne-a lăsat singuri. Acu n-are cine ma spăla, n-are cine mă îngrijii… n-are cine-mi spune o vorbă bună… Într-o zi i-a fost rău, s-a pus în pat, și-a murit într-o duminică. Și-nainte de asta, m-a mângâiat așa pe frunte și mi-a spus că-mi lasă mie mioara asta…

Copilul cel mărunțel îmi vorbea cu seriozitate și cu durere, ca un om mare. Aș fi vrut să-l mângâi într-un fel, dar nu-mi venea în minte ce-aș putea spune unui copil. Și-o desmierdare cu mâna pe fruntea lui cu păr zbârlit nu era o mângâiere pentru acest om. Văzându-mă că tac, el mă privi cu luare-aminte.

– Apoi eu mă duc să-mi port oile… îmi zise el cu hotărâre.

Și urnindu-se din loc, începu a-și târâi iar ciubotele grele, îndemnând cu bățul alb oile spre dumbrăvioara de la malul Siretului.

Începui a merge și eu alăturea de el, pe cărarea din proaspăt zbicită. Cerul era limpede, soarele umplea câmiile de lumină, și din când în când se vedea Siretul scânteind la cotituri.

– Uite, asta-i oaia pălită… îmi zise Niculaes atingând cu bățul mioara care pășea încet , șchiopătând, în urma cardisorului. Apoi, dac-a pieri și asta, are ce mă păli și mustra tătuca… parcă nu mi-ar ajunge mie supărarea pe care-o am…

Smărcăi din nas și-și trecu pe deasupra buzelor manica lungă a anteriului. Apoi oftă adânc.

– De ce oftezi, Niculaes? Un om năcăjit – necăjit

La o asemenea întrebare de prisos copilul nu-mi răspunse.

– Când era mămuca bolnavă, zise el într-un târziu, eu, care eram cel mezin, stăteam lânga dânsa, ca să-i dau apă, când îi era sete… Avea arșița mare. Eram singuri; ceilalți erau pe-afară, după treburi. Și ea-mi spunea să fiu cuminte după ce s-a duce ea, și s-ascult pe tătuca . Și eu o întrebam așa: Unde-ai să te duci, mămucă? Și ea-mi spunea: Apoi eu am să mor, Niculaes, și tu să nu spui la nimeni… Eu nu spuneam, dar tătuca știa și el asta și era supărat și tot trântea și izbea și întreba: Da cât ai să mai bolești, măi fumeie…

Copilul vorbea încet cu glasul lui de suferință si nu mă privea; parcă nu vorbea cu mine și sta la sfat cu oile lui ca totdeauna.

– Da tu de ce mergi așa de moale? întreba el pe mioara lui. Așa-i că te doare? Te-a trântit și te-a pălit răul cela… He, dac-aș fi fost eu batar ca badita Mihai, l-aș fi apucat de piept și l-as fi scuturat: Măi, cum să-mi calci tu mie oaia?… Hai încet, c-apoi în dumbravă te-i hodini…

– Nu te teme, Niculaes, că nu piere… îi zisei eu.

El tresări și întoarse repede capul spre mine. Apoi tăcu până ce ajunserăm la țărmul apei. Acolo găsirăm alunii și cornii în floare. Toporași violeți răzbăteau prin frunzele moarte; pițigoii și cintezoii cântau între muguri de mesteceni. Siretul venea învolburat, mare și tulbure, și trecea c-un fel de supărare parcă pe sub dumbravă. Băiatul lui Onișor rămase privindu-l lung, pe când oile, împrăștiate în juru-i, ciuguleau cu boturile lor mișcătoare iarba măruntă.

– Uite cocostârcii… zise deodată un glas, parcă ar fi vorbit tot tovarașelor lui.

Dincolo de mal, într-un smarc, umblau cu pași rari cocostârci cu pliscuri portocalii. Apoi pe deasupra crângului trecu cu zbor șuierător un cârd de rațe. Veniră din susul râului fâlfâind rar din aripile lor ascuțite și doi pescăruși albi. În dumbrava plină de lumină văzui deodată zburând și fluturi roșii – și-n singurătatea care ne împresura era ceva blând și dulce, ca-ntr-un basm al copilăriei.

Lăsai pe Niculaes al lui Onisor singur în liniștea țărmului și pornii în josul apei, spre locuri care și mie îmi aduceau aminte de anii cei de demult. Imaginea copilului însă nu-mi dispărea dinaintea ochilor și glasul lui trist îmi suna necontenit în urechi. Cu mama lui, Irina lui Avram, copilărisem în școală și-mi aduceam aminte mai ales de ochii înecați de un val fumuriu: ochii ei îi avea și copilul. Fusese o fată vioaie și aprigă, foarte frumoasă și cuminte. De toate darurile ei avusese parte Dumitru Onisor, gospodar bun, dar om hursuz și cam cârpănos.

Acuma Irina noastră cea de odinioară murise; povestirea copilului îmi adusese aminte de toate cele de demult frumoase și pentru totdeauna pierdute. Murise, lăsând sufletul ei cald și mintea ei bogată, copilului – care stă acum sub mesteceni la malul apei, vorbind cu oițele lui.

Mormântul ei, ca al tuturor în tristele noastre ținuturi, n-avea niciun semn și nicio floare și Onisor își ara ogorul nepăsător, îngrijit numai de holda de mane. Amintirea Irinei noastre trăia numai în copilul cel palid. Duioșia ei, înțelepciunea ei și ceea ce era în sufletul ei vis, parcă trecuseră în măruntul meu tovarăș de drum, în serile acelea singuratice de suferință, când amândoi sfătuiau cu ochii în lacrimi, ș-afara bântuiau, cu chinuite plângeri, vifornițile iernii.

De la un loc, de pe înălțimea malului, mă întorsei parcă chemat de cineva și privii în urmă. Copilul sta sub mesteceni și-l vedeam parcă nedeslușit, ca-ntr-o ceață de lumină. Oile pășteau în juru-i. Pițigoii își rosteau cu viers subțire veșnicele lor cuvinte de bucurie: Simt a vară! Simt a vară! Și de bună-samă, ca-n toate zilele, Niculaes grăia cu oile lui. Ș-acuma întreba pe mioara cea bolnavă:

– Cum îți mai este? Tot te mai doare?…

Oaia răspundea, behăind ușor și dulce.

– Să nu mori, că numai tu mi-ai rămas de la mama… îi zicea el încet.

Cocostârcii clămpăneau în smârcul de peste apă. El îi privea cu luare-aminte. Un pițigoi veni deasupra capului lui acoperit cu pălăria pleoștită, scărsăindu-și necontenit cântecul.

– Tu ești bucuros și fără grijă… ii murmura, ca o mustrare, băiatul. Și ofta, ca un om năcăjit și plin de griji ce se afla…

Târziu, întorcându-mă, îl găsi înseninat, căci mioara i se înviorase. Cu o custură cerca să-și facă o trișcă dintr-o rămurică de răchită. Și când ridica zâmbind ochii spre mine, – mă izbi deodată o amintire ce brusc izvora ca din negură, ș-o asemănare izbitoare cu ochii și zâmbetul celei care pdată, cu ani în urmă, înflorise ca o floare și-mi fermecase c-un zambet și c-o privire un trecător ceas al vieții.