Continuitatea daco-romană în spațiul carpato-danubiano-pontic
Retragerea aureliană a intervenit într-un moment în care Dacia nu putea fi o provincie puternic romanizată. După cum s-a dovedit în secolele următoare, romanizarea a fost un fenomen ireversibil, adică niciodată nu s-a mai revenit la situația de dinaintea cuceririi traiane și pe teritoriul Daciei a viețuit în permanență o populație romanizată – daco-romanii.
Continuitatea daco-romană
Interpretarea logică, rațională, a informațiilor izvoarelor antice duce la concluzia că Aurelian a retras din Dacia armata și administrația. Bineînțeles, a trecut la sud de Dunăre și acea parte a populației provinciale, ale cărei interese erau legate de Imperiul roman și de orânduirea sclavagistă, dar restul locuitorilor au rămas pe loc. Această interpretare este pe deplin confirmată de descoperirile arheologice, care demonstrează categoric continuitatea daco-romană în fosta provincie traiană.
Continuitatea daco-romană în regiunile din preajma Dunării nici nu putea fi pusă în discuție; în Banat și Oltenia s-au aflat numeroase urme romane posterioare retragerii, iar circulația monedelor romane nu încetează aici nici o clipă în sec. IV-VI. Mai mult, în timpul lui Constantin cel Mare (306-334) și Iustinian (527-565), anumite teritorii de la nordul Dunării se află sub stăpânirea Imperiului, iar Constantin construiește mai multe poduri peste fluviu. Așezări ca Sucidava, Drobeta, Tibiscum continuă să fie romane.
Dovezi arheologice ale continuității daco-romană
Retragerea aureliană a lăsat să dăinuiască și în Transilvania vechile așezări. La Sarmizegetusa, într-un fost palat, s-au descoperit ziduri ridicate în secolul al IV-lea și s-a constatat că, tot atunci, porțile amfiteatrului au fost blocate, întreaga construcție fiind transformată într-o fortăreață. Numeroase obiecte de factură romană posterioare părăsirii au fost descoperite și la Apulum. Locuitorii acestei așezări au început, în prima jumătate a secolului al IV-lea e.n., să-și îngroape morții în ruinele unor terme romane. Un fenomen asemănător se constată la Porolissum, unde, tot în ruinele unei clădiri din epoca romană, s-au descoperit morminte de înhumație datând din sec. IV. Sunt de amintit și cele trei morminte de incinerație sigur posterioare retragerii aureliene, găsite la Baciu, în apropierea anticei Napoca, precum și urna funerară de la Iernut, pe Mureș, în care, alături de osemintele calcinate, se afla o monedă romană de argint emisă la 275 e.n. La Napoca au fost descoperite și două cuptoare romane de olărie, care au funcționat în secolul al IV-lea e.n.
Pe când în fostele centre urbane viața romană continuă în forme mai modeste, așezările daco-romane de la Biertan, Bratei, Laslea, Sighișoara, aflate într-o zonă relativ retrasă pe valea Târnavei Mari, conturează imaginea unui colț de refugiu al populației rămase în provincie după abandonarea oficială a Daciei.
Deosebit de semnificative pentru demonstrarea continuității sunt monumentele și obiectele creștine (vreo 15 la număr), datând din secolele IV și V. La Napoca, o piatră funerară păgână a fost transformată în sarcofag și „creștinată” prin incizarea semnului crucii. Un asemenea monument „creștin” a fost descoperit și la Ampelum, în timp ce la Apulum și la Dej se cunosc câte un opaiț creștin (primul de lut ars, al doilea de bronz). Foarte important este donariul (dar, ofrandă) creștin (o parte dintr-un candelabru de bronz), cu inscripție latină și cu monograma lui Hristos, descoperite la Biertan, lângă Mediaș.
După cum se vede, creștinismul se răspândește în Dacia tocmai în secolul al IV-lea, deci după retragerea aureliană. Descoperirile arheologice dovedesc că, în acest secol, el se răspândește numai printre daco-romani. În nici unul dintre complexele arheologice aparținând populațiilor migratoare și datând din sec. IV e.n. nu există obiecte cu caracter creștin; la aceste populații (goți, gepizi) așezate pe teritoriul fostei provincii traiane, noua credință va pătrunde cel puțin un secol mai târziu.
Dovezi numismatice ale continuității
Continuarea circulației monetare pe teritoriul provinciei și după Aurelian reprezintă altă dovadă certă a dăinuirii daco-romanilor. Deosebit de elocvent este faptul că majoritatea monedelor sunt de bronz, iar altele, mai puține, de argint. Se știe că populațiile migratoare nu foloseau și nu primeau monede de bronz, preferând banii de argint și, mai ales, pe cei de aur. Circulația monedelor de bronz se explică, deci, numai prin rămânerea în fosta provincie a unei populații daco-romane, obișnuită cu folosirea monedei mărunte. La Sarmizegetusa, Cipău (lângă Tg. Mureș), Răcăşdia (Banat) și în alte locuri s-au aflat chiar tezaure de monede îngropate în secolul al IV-lea; adunarea unora din aceste tezaure (cum sunt cele de la Dierna, Hunedoara, Nireș lângă Dej) începuse înainte de Aurelian și continuase după abandonarea oficială a provinciei, așa încât proprietarii lor nu puteau fi decât daco-romanii rămași pe loc.
Mărturii epigrafice ale continuității
În condițiile istorice ale Daciei post-aureliene, absența inscripțiilor este firească. Totuși, asemenea mărturii nu lipsesc cu desăvârșire: inelul de argint de la Micia cu inscripția QVARTINE VIVAS („Să trăiești Quartine!”), donariul de bronz de la Biertan cu inscripția EGO ZENOVIVS VOTVM POSVI („Eu, Zenovie, am pus acest dar”) și inscripția latinească de pe o cărămidă descoperită la Gornea, pe Dunăre și cea de pe fragment ceramic de la Porolissum (toate datând din sec. IV e.n.), nu lasă nici o îndoială asupra limbii vorbite de cei care nu urmaseră armata romană în retragerea ei la sud de fluviu.
Dovezi lingvistice ale continuității
Dovezi grăitoare ale continuității daco-romane oferă și lingvistica. Ea a stabilit că numele râurilor Olt, Mureș, Someș, Criș, Timiș etc. derivă din denumirile dacice folosite în epoca romană: Alutus, Maris, Samus, Crisius, Tibiscus, ceea ce înseamnă că în Dacia a rămas o populație care a păstrat aceste denumiri. Tot lingvistica arată că pe teritoriul fostei Dacii romane limba latină a fost purtătoarea creștinismului. În adevăr, în românește termenii de bază ai religiei creștine (cruce, creștin, Dumnezeu, înger etc.) derivă din limba latină.
Cel mai semnificativ în această privință este termenul „biserică”. Numai în limba română (și în cea retoromană, vorbită pe un mic teritoriu din Elveția) acest cuvânt s-a păstrat din latinește (de la basilica); în celelalte limbi romanice (franceza, italiana etc.), el derivă din termenul grecesc ecclesia (în franceză église, în italiană chiesa). Explicația acestui fenomen constă în împrejurarea că în secolul al IV-lea e.n. când are loc înlocuirea termenului basilic prin cel de ecclesia, daco-romanii nu mai aparțineau Imperiului. Dacă daco-romanii ar fi trăit în sudul Dunării, în cadrul Imperiului, și în limba română ar fi pătruns această inovație, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, la albanezi.
Așadar, descoperirile arheologice, numismatice și epigrafice, precum și datele lingvistice demonstrează continuitatea daco-romană.
Ocupațiile și modul de viață al populației daco-romane
Chiar și în epoca romană agricultura fusese ramura de bază a Daciei, dar pe atunci și meșteșugurile, legate de orașe, jucau un rol important. După retragerea aureliană, orașele și viața urbană au decăzut cu încetul și întreaga economie a dobândit un caracter rural din ce în ce mai accentuat. Îndeletnicirea principală a daco-romanilor continua să fie agricultura, la care se adăuga, ocupând un loc ceva mai important decât înainte, creșterea animalelor. Aceasta nu înseamnă că meșteșugurile dispăruseră; așa cum s-a văzut, un atelier de olărie de la Napoca a continuat să lucreze și în secolul al IV-lea e.n. Totuși, în general, meșteșugurile redevin casnice.
Retragerea aureliană a pus capăt existenței relațiilor de producție sclavagiste, căci acestea fuseseră introduse în Dacia prin stăpânirea romană și era firesc să dispară odată cu sfârșitul ei. În aceste condiții, populația autohtonă a provinciei revine la forma strămoșească de organizare a obștilor sătești. Acestea nu dispăruseră nici în epoca romană, constituind un element de continuitate, de legătură cu epoca anterioară, dacică; acum, după retragerea aureliană, obștile sătești se întăresc. În felul acesta, organizarea socială a daco-romanilor din fosta provincie și a dacilor din afara ei devine, în esență, aceeași; și unii și alții trăiesc în cadrul obștilor sătești. Faptul acesta va face ca dezvoltarea social-economică ulterioară să fie asemănătoare pe întreg teritoriul României.
Primele populații migratoare
În mijlocul autohtonilor daci și daco-romani pătrund, din secolul al IV-lea e.n., primele populații migratoare. Aceste valuri sunt însă repede trecătoare pe teritoriul Daciei și influența lor asupra populației autohtone a fost redusă.
Goții de neam germanic, și anume ramura lor de apus (vizigoți), sunt cei dintâi care-și fac apariția în ținuturile intracarpatice abandonate de Aurelian, lăsându-ne o serie de vestigii materiale (unele tezaure de aur, cimitirul de la Sântana de Mureș). Descoperirile aprținând goților sunt însă mult mai numeroase în câmpia munteană (necropolele de la Spanțov, Târgșor etc.), ceea ce dovedește că masa lor se afla, în secolul al IV-lea, în afara fostei provincii Dacia. Tocmai în regiunile răsăritene extracarpatice vor fi zdrobiți goții de huni în anul 376, împrejurarea care va determina o emigrare masivă a lor în sudul Dunării; puțini goți rămași pe loc vor dispărea treptat în masa populației autohtone. Cât despre ostrogoți (ramura răsăriteană a goților), ei au trecut mai târziu (sec. V) peste teritoriul țării noastre, lăsându-ne, după cum se crede, faimosul tezaur de obiecte de aur de la Pietroasa (jud. Buzău) și mormintele princiare de la Apahida (lângă Cluj-Napoca).
Hunii, învingătorii goților, sunt o populație nomadă de neam turanic, venită din Asia. După victoria din anul 376 asupra goților, ei nu pătrund în Dacia intracarpatică, ci pornesc spre nord-vest și, trecând prin pasurile Carpaților de miază-noapte, se stabilesc în câmpia panonică, la vest de Tisa. Puterea lor ajunge la apogeu în prima jumătate în prima jumătate a sec. V, sub Attila, când organizează numeroase expediții de pradă spre apus și sud (unei astfel de expediții i-a căzut pradă și cetatea Sucidava). Totuși, stăpânirea fermă a lui Attila asupra unor ținuturi întinse a avut și un aspect pozitiv, asigurând stabilitatea politică în aceste regiuni. După moartea lui Attila, puterea hunilor slăbește; în anul 454, ei sunt învinși și împrăștiați de gepizi.
Exercitând numai o stăpânire de la distanță asupra teritoriilor dacice, fără a fi efectiv prezenți aici, hunii au lăsat puține urme arheologice pe meleagurile noastre.
Gepizii exercită și ei, după victoria asupra hunilor, numai o dominație formală fostei Dacii romane, deși o parte a lor se stabilește și aici. În secolul al VI-lea, așezări gepide sunt atestate la Morești (pe Mureș), și la Porumbenii Mici (în estul Transilvaniei); unele obiecte din inventarul acestor așezări aparțin însă autohtonilor, cu care gepizii au convețuit. Înfrânți în anul 567 de avari și longobarzi, gepizii se împrăștie și sunt asimilați (până pe la 650 e.n.) de autohtoni.
Avarii, originari din Mongolia, sunt cei care trag foloase de pe urma victoriei împotriva gepizilor, preluând dominația asupra regiunilor din Europa Centrală până la sfârșitul sec. VIII, când sunt definitiv bătuți de franci și de bulgari. În Dacia, avarii sunt prezenți, în număr nu prea mare, în sec. VII-VIII; ei sunt atestați prin descoperiri arheologice, ca: mormântul unui argintar de la Felnac (la sud de Mureșul inferior), mormintele de la Teiuș (jud. Alba) etc. Deși nici stăpânirea lor n-a fost efectivă, cultura lor materială a exercitat o anumită influență asupra civilizației autohtone.
Dobrogea în secolul IV-VI e.n.
Sfârșitul crizei di secolul al III-lea e.n. a Imperiului roman este legat de activitatea împăratului Dioclețian (284-305). Luând măsuri energice pe plan politic, militar și administrativ, Dioclețian reface unitatea zdruncinată a Imperiului.
Dobrogea romană beneficiază și ea de reformele lui Dioclețian, devenind provincie aparte, sub numele de Scythia. Linia de fortificații de pe Dunăre e consolidată; această acțiune continuă mai ales sub împăratul Constantin cel Mare, care mută capitala Imperiului la Constantinople. Acum Dobrogea dobândește o însemnătate militară sporită și împăratul se îngrijește în mod deosebit de apărarea ei. Perioada domniei lui Constantin cel Mare este, în ținutul dintre Dunăre și Mare, o epocă de dezvoltare economică, mai cu seamă în domeniul meșteșugurilor.
În anul 395, Imperiul se împarte în două state distincte: Imperiul roman de apus și Imperiul roman de răsărit (bizantin), Dobrogea făcând parte din acesta din urmă. Iustinian este ultimul împărat care asigură o apărare eficace a Dobrogei, refăcând fortificațiile de pe linia Dunării și de pe litoral. După moartea lui, atacurile populațiilor migratoare se întețesc din nou, fiind organizate mai ales de avari și de slavi.
Secolele IV-VI reprezintă ultima perioadă de înflorire a culturii Dobrogea pe linia tradițiilor greco-romane. Activitatea de construcție e încă intensă: la Histria și Tropaeum Traiani se ridică basilici, terme, portice, se pavează și se canalizează străzi, iar la Tomis, în sec. IV, se construiește un mare edificiu public pavat cu mozaic. Cel mai important fenomen pe planul culturii spirituale este acum difuziunea creștinismului în Dobrogea. În diferite centre urbane dobrogene s-au descoperit peste 20 de basilici paleocreștine, iar Tomis și, mai târziu, Durostorum, sunt reședințe episcopale.
În anul 587, Dobrogea este devastată de avari și orașele Durostorum, Tropaeum etc. distruse. Expedițiile bizantine de represalii, organizate la nordul Dunării între 592-602, rămân fără rezultate decisive. În anul 602, apărarea frontierei dunărene, considerabil slăbită, se prăbușește; avarii, slavii și, mai târziu, bulgarii se revarsă pe teritoriul dintre Dunăre și Balcani.
Autohtonii și migratorii
Odată cu retragerea aureliană, daco-romanii din fosta provincie traiană au încetat să mai facă parte efectiv din Imperiul roman și au fost nevoiți să înfrunte valurile succesive de popoare migratoare. Chiar și în Dobrogea, rămasă sub stăpânirea romană până în anul 602 e.n. năvălirile gotice, avare etc. au fost foarte frecvente și au provocat distrugeri însemnate.
În aceste condiții neînchipuite de grele, daco-romanii nu și-au părăsit vatra strămoșească. Ei au rezistat tuturor invaziilor, păstrându-și ființa etnică, limba latină și elementele esențiale ale culturii lor. Nevoiți, adeseori, să-și abandoneze așezările deschise și să caute adăpost vremelnic în locuri mai ferite (în munți, văi lăturalnice etc.), ei au rămas permanent pe teritoriul fostei provincii, constituind populația ei statornică și de bază. Ei au menținut tot timpul legăturile cu provinciile romane din sudul Dunării și influențele acestora se fac simțite în cultura materială și spirituală a autohtonilor.
Perioada migrațiilor n-a însemnat, totuși, o vreme de războaie neîntrerupte. Între daco-romani și grupurile care au pătruns vremelnic în Dacia au existat, în cea mai mare parte a timpului, relații pașnice. Populațiile migratoare aveau nevoie de produsele agricultorilor și păstorilor autohtoni, de munca lor și chiar de oșteni: de aceea, s-au instituit relații de exploatare a autohtonilor de către migratori, aceștia din urmă luând un tribut de la cei dintâi.
Descoperirile arheologice pun în lumină coexistența daco-romanilor cu migratorii pe același teritoriu și, uneori, în aceleași așezări (de exemplu la Morești, unde așezărea din sec. VI-VII era locuită și de autohtoni, și de gepizi). Tocmai această conviețuire a dus, până la urmă, la asimilarea populațiilor migratoare, căci autohtonii erau numeroși, iar cultura lor, de trdiție romană, era superioară.
În contact cu populația romanizată, migratorii au împrumutat de la aceasta felurite elemente de civilizație. Cultura materială a goților, de exemplu, prezintă numeroase influențe romane, iar creștinismul a pătruns, treptat, și la goți. Se poate afirma că autohtonii au avut o influență pozitivă asupra migratorilor, transmițându-le acestora o serie de elemente ale civilizației romane și bizantine.
Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Continuitatea daco-romană în spațiul carpato-danubiano-pontic