Dacia și Daco-Geții

Daco-Geții sunt creatorii și purtătorii culturilor arheologice ale epocii fierului pe teritoriul României, ramură nordică a neamurilor trace. Numiți de obicei geți în izvoarele grecești și daci în cele latine, daco-geții sunt, în realitate, unul și același popor. Cultura lor materială și spirituală, așa cum o pun în lumină descoperirile arheologice, este uimitor de unitară, mai ales în epoca Laténe, iar geograful antic Strabo afirmă limpede că dacii și geții vorbesc aceeași limbă.

Limba daco-geților este un dialect al limbii traco-dace. Aceasta face parte din marea familie a limbilor indo-europene, și anume dintr-un grup al acestora care mai cuprinde limba sanscrită (a vechilor indieni), limba persană, limba scitică, limbile popoarelor baltice și limbile slave (din alt grup făceau parte limbile greacă, latină, celtică).

În cursul secolelor, limba traco-dacică a dispărut și din ea s-au păstrat prea puține pentru a putea fi reconstituită. Totuși, izvoarele antice menționează câteva cuvinte dacice (în special nume de plante medicinale), precum și un mare număr de nume proprii: nume de persoane, de locuri și de râuri.

Foarte important este faptul că un anumit număr de cuvinte din limba dacilor (circa 160) s-au păstrat până astăzi în limba română. Cuvinte ca: amurg, aprig, brad, brânză, copil, gorun, mal, mazăre, mânz, moș, prunc, țarină, viezure, zăr, zburda, zestre și altele ne-au rămas de la strămoșii noștri daco-geți. De asemenea, s-au păstrat o serie de nume de râuri: Maris (azi Mureș), Alutus (Olt), Samus (Someș), Crisius (Criș), Tibiscus (Timiș), Pyretus (Prut).

Triburi daco-getice

Faptul că în izvoarele antice s-au impus denumirile mai generale de daci sau geți n-a făcut să dispară numele de triburi, așa cum astăzi, alături de numele românilor, există și denumirile regionale de munteni, moldoveni, ardeleni, bănățeni etc.

Cunoaștem o serie de triburi daco-getice, ca: appulii (în zona orașului Alba-Iulia), burii (pe malurile Oltului extracarpatic), carpii (în Moldova centrală), costobocii (în Moldova de nord și Maramureș), crobyzii și trizii (în Dobrogea). Aceste triburi stăpâneau un anumit teritoriu, având drept centru o așezare mai mare, întărită, al cărei nume conține adesea terminația „dava” (în limba dacică, dava înseamnă „așezare întărită”, „târg”). Izvoarele antice ne-au păstrat astfel de denumiri: Argedava (în Dobrogea de Nord), Buridava (Ocnița, jud. Vâlcea), Piroboridava (Poiana, jud. Galați), Tamasidava (Răcătău, jud. Bacău), Sucidava (Celei, jud. Olt) și altele. Natural, nu toate așezările daco-geților purtau nume în această terminație. Denumiri ca Sarmizegetusa, Drobeta, Napoca, Apulum etc. nu conțin terminația -dava.

Triburile daco-getice se grupau în puternice uniuni de triburi sub comanda unei căpetenii militare, care în izvoarele antice poartă, de obicei, titlu de rege.

Înfățișarea și portul geto-dacilor

Dacii erau de statură potrivită, robuști, cu părul blond și ochii albaștrii; bărbații purtau plete și barbă, iar femeile își strângeau părul într-un coc la spate. Portul dacilor era, în general, asemănător cu acela al țăranilor români de la munte: cămăși lungi, ițari, cojoace și glugi pentru vreme rea. Căciulă purtau numai nobilii (tarabostes). Încălțau un fel de opinci de care, pentru mersul pe gheață și zăpadă, prindeau crampoane de fier. Femeile purtau cămașă cu mâneci, fustă, iar pe cap maramă.

Țara dacilor

Dacia, în înțelesul de vatră permanentă a poporului daco-get, corespunde, în linii mari, cu teritoriul locuit mai târziu de români. În anumite perioade istorice, dacii au depășit însă acest teritoriu, locuirea lor întinzându-se spre vest și nord-vest până la Dunărea mijlocie și Slovacia, spre sud până la Munții Haemus (Balcani), spre miazănoapte până în Carpații Păduroși, iar spre est până la gurile Bugului.

Așezări și necropole geto-dace

Cercetările arheologice au dus la descoperirea a numeroase așezări și a câtorva cimitire daco-getice din perioada Laténe, multe dintre ele avându-și începuturile încă în prima vârstă a fierului. La Piroboridava (în sudul Moldovei), Piscul Crăsani (pe Ialomița), Sf. Gheorghe, Morești și Mediaș (în Transilvania) s-au descoperit așezări mai mari sau mai mici, formate din bordeie și locuințe de suprafață. Unele dintre așezări sunt fortificate cu valuri de pământ, palisade și șanțuri. Inventarul așezărilor e bogat: el constă din unelte de fier, obiecte de bronz, podoabe de argint și o mare cantitate de ceramică: vase de diferite forme și mărimi, lucrate cu mâna sau la roata olarului, greutăți pentru războiul de țesut, prâsnele de fus și altele. În unele părți, ca la Zimnicea (pe Dunăre) și Murighiol (în Dobrogea), s-au găsit și cimitire; morții erau arși, iar cenușa îngropată în pământ, fiind de multe ori depusă într-un vas numit urnă; împreună cu cenușa se așezau, în urnă sau de-a dreptul în groapă, vase și anumite obiecte care aparțineau celui decedat.

Dacia și Daco-Geții
Pocal de argint, cu reprezentări zoomorfe, descoperit la Agighiol, datează din anul 400 î.e.n

Așezările geto-dacice din această perioadă învederează o rapidă dezvoltare economică. Despre același lucru vorbește și emiterea monedei geto-dace de argint, care începe pe la mijlocul secolului al III-lea î.e.n. Imitată sau doar inspirată după monedele macedonene și grecești, moneda geto-dacă servea nevoilor mereu crescânde ale schimbului de mărfuri între triburile locale.

Din istoria timpurie a daco-geților

Primele știri istorice despre geto-daci ni le dă „părintele istoriei”, Herodot (sec. V î.e.n.). Relatând expediția lui Darius I împotriva sciților nord-pontici, el amintește și trecerea regelui persan prin Dobrogea, unde întâmpină rezistența geților, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. Învinși, geții sunt obligați să-i însoțească pe perși în expediție și Herodot nu ne mai spune ce s-a întâmplat cu ei, dar scurta lui relatare e suficientă pentru a contura tabloul existenței unei uniuni de triburi geto-dace în Dobrogea anului 514 î.e.n. Desigur, asemenea uniuni de triburi existeu și în alte regiuni ale Daciei.

Pentru secolul al V-lea și pentru cea mai mare parte a secolului următor, știrile lipsesc aproape cu totul (știm numai că geții dobrogeni plăteau, în veacul al V-lea, tribut regelui tracilor odrisi). Abia în anul 339 î.e.n. îi regăsim pe geți opunându-se, în frunte cu o căpetenie rămasă anonimă, trecerii în Dobrogea a scitului Ateas. Victoria lui Filip al II-lea asupra acestuia aduce Dobrogea sub stăpânirea macedoneană. Patru ani mai târziu, în 335, Alexandru Macedon, pornit cu război asupra unui trib tracic sud-dunărean care refuza să-i recunoască autoritatea, întreprinde o expediție de o singură zi la nord de fluviu, împotriva geților din Oltenia sau Muntenia, cucerind și o cetățuie a lor.

Dromichaites

Pe la sfârșitul secolului al IV-lea î.e.n., în Câmpia Munteană exista o puternică uniune de triburi geto-dace, condusă de Dromichaites. Avându-și centrul în zona râului Ordessos (Argeș), Dromichaites își exercita autoritatea asupra unui teritoriu mult mai vast, cuprinzând și câteva puncte de pe malul drept al Dunării, în Dobrogrea. Acestea sunt însă cucerite de Lisimah, regele macedonean al Traciei.

Dromichaites

Intenționând să ocupe și teritoriile nord-dunărene, Lisimah îl trimite, pe la anul 300 î.e.n. pe fiul său Agatocle împotriva lui Dromichaites. Căpetenia getă iese însă învingătoare din luptă, luându-l prizonier pe prinț. După câțiva ani, Dromichaites, dorind să stabilească relații pașnice cu Lisimah, îi eliberează fiul; departe de a prețui acest gest, regele Traciei iar personal comanda unei noi expediții împotriva geto-dacilor argeșeni (292 î.e.n.). Dromichaites îl înfrânge însă și pe Lisimah, luându-l prizonier și ducându-l la Helis, cetatea sa de scaun, a cărei așezare nu se cunoaște. Când luptătorii geți cer uciderea lui Lisimah, Dromichaites se împotrivește, arătându-le că numai eliberarea prizonierului poate aduce o pace trainică. Părerea lui Dromichaites se impune și Lisimah este eliberat în schimbul unei păci avantajoase pentru geto-daci, care recâștigă cetățile din dreapta Dunării. Înțelegerea e garantată prin căsătoria lui Dromichaites cu fiica lui Lisimah și prin ostaticii lăsați de acesta.


Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Dacia și Daco-Geții

%d blogeri au apreciat: