Țările Române în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea


Țările Române în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea

Secolul al XVII-lea ne apare ca o vreme de afirmare politică pe linia deschisă de programul lui Mihai Viteazul.

La început de veac, urmează o perioadă în care două dintre marile puteri, Imperiul Habsburgic și Polonia, caută să mențină în sfera influenței lor Țările Române (Polonia în Moldova și Țara Românească, Imperiul Habsburgic mai cu seamă în Transilvania).

În acest timp Radu Șerban (1602-1611), unul dintre căpitanii lui Mihai Viteazul, încearcă să mențină alianța antiotomană cu puterile creștine, păstrând, totodată, independența țării. Din aceste confruntări iese învingător, până la urmă, Imperiul Otoman care, încheind în 1606 pacea cu Imperiul Habsburgic, profită și de nemulțumirea Țărilor Române față de politica polonilor și a Habsburgilor, pentru a le readuce la ascultare. Restaurarea dominației otomane deschide calea pătrunderii masive a boierilor greci în Țările Române, care sunt înzestrați cu domenii și cărora li se acordă un rol important în sfatul domnesc.

Turcii vor astfel să-și creeze o bază socială prin boierimea de origine greacă, care controlează vistieria țării concurând boierimea autohtonă. Opoziția acesteia din urmă se accentuează în preajma domniilor lui Matei Basarab și Vasile Lupu.

Domniile lui Matei Basarab și Vasile Lupu

Profitând de situația politică dificilă prin care trecea Imperiul Otoman, boierimea impune pe tronul Țărilor Române domni care să le exprime interesele, pe Matei Basarab (1632-1654) în Țara Românească și pe Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova. Cele două domnii au de la început acordul deplin al boierimii autohtone. Aceasta năzuia la o epocă de liniște, pentru a-și consolida poziția în interior față de boierimea greacă și țărănimea dependentă.

Țările Române în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea
Matei Basarab (1632-1654)

Regimul instituit de Matei Basarab s-a întemeiat pe marea boierime autohtonă, așa cum de altminteri a fost, la început, și cel al lui Vasile Lupu. Această epocă a fost o vreme de prosperitate, de bună organizare a țării, a instituțiilor sale și de strălucire culturală.

Vasile Lupu
Vasile Lupu (1634-1653)

Cele două domnii s-au remarcat și printr-o excesivă fiscalitate, suportată de masele producătoare. În vremea lui Matei Basarab se încearcă o reglementare fiscală menită să sporească veniturile vistieriei. Această măsură a însemnat și un început timid de mai bună organizare a instituțiilor centrale ale statului.

Principatul Transilvaniei în prima jumătate a secolului al XVII-lea

În acest timp în Transilvania, după ce se depășește situația instabilă de la începutul secolului, urmează o epocă de consolidare a principatului prin Gabriel Bethlen (1613-1629), Gheorghe Rákóczi I (1630-1648) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1657). Principatul autonom sub suzeranitatea otomană cunoaște o epocă de înflorire economică și de afirmare politică și culturală.

Se întărește puterea centrală, principii Transilvaniei promovând o politică absolutistă, dublată de tendințele de răspândire a calvinismului. În timpul acestor trei principi puterea centrală are un rol precumpănitor în raport cu dieta și în general cu nobilimea mare.

Regimul absolutist menține în afara vieții politice populația majoritară românească de religie ortodoxă. Cu toate acestea, datorită însemnătății pe care o are populația românească cât și legăturile dintre Țara Românească și Transilvania, principii – la cererea mitropoliților ardeleni – acordă privilegii bisericii ortodoxe.

Gabriel Bethlen
Gabriel Bethlen (1613-1629)

Țările Române încheie în acest răstimp un sistem de tratare de alianță. Astfel Gabriel Bethlen prin legăturile stabilite cu Moldova și Țara Românească urmărea să refacă vechea unitate din timpul lui Mihai Viteazul.

Legăturile sunt continuate de Gheorghe Rákóczi I și Matei Basarab prin încheierea unor înțelegeri de prietenie și ajutor reciproc. O înțelegere asemănătoare se încheie și între Transilvania și Moldova. Aceste legături au continuat și în timpul lui Gheorghe Rákóczi al II-lea.

Îndeosebi între 1640-1648, în legătură cu o viitoare ligă antiotomană, relațiile dintre Țările Române se întăresc. Rolul Țării Românești sporește, Matei Basarab urmând să fie numit „general al întregului Răsărit”.

Ceea ce nu se realizează acum va încerca Țara Românească sub Mihnea al III-lea în 1659. Atunci Țările Române ridică steagul luptei antiotomane. Deși lupta de eliberare a fost la început încununată de succes, Imperiul Otoman cu ajutorul tătarilor își reinstaurează dominația.

Gheorghe Rakoczi I si Gheorghe Rakoczi II
Gheorghe Rákóczi I și Gheorghe Rákóczi II

Dovadă a afirmării politice a Țărilor Române a fost și participarea Transilvaniei la războiul de 30 de ani și la încheierea păcii din Westfalia (1648).

Spre sfârșitul deceniului al șaselea Imperiul Otoman se străduiește să înfrângă tendințele de independență ale Țărilor Române. Intrat într-o perioadă de redresare, Imperiul Otoman, favorizat de frământările interne din Țările Române, de luptele între partidele boierești și facțiunile nobiliare din Transilvania, începe să se amestece tot mai mult în Țările Române.

Domnii sunt numiți de Poarta Otomană și ajung la discreția boierimii și nobilimii. Ca atare scade autoritatea domnească și princiară, în schimb se accentuează presiunea economică și politică a otomanilor.

Țara Românească și Moldova la sfârșitul secolului al XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea

În istoria Țării Românești și Moldova prin domniile lui Șerban Cantacuzino (1678-1688), Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și a lui Dimitrie Cantemir (1710-1711) se deschide o nouă perioadă. După ani de domnii efemere, la discreția marii boierimi, ei încearcă să întărească puterea domnească.

Șerban Cantacuzino s-a străduit să îndepărteze tutela facțiunilor boierești în vederea unei politici externe favorabilă luptei antiotomană. Aceeași politică de întărire a rolului puterii centrale o exprimă și domnia lui Constantin Brâncoveanu, atunci când încearcă să reglementeze sistemul fiscal.

Politica domnească, autoritară, pe care o cunoaște Țara Românească în timpul lui Șerban Cantacuzino, o încearcă și Dimitrie Cantemir. El a îndepărtat tutela boierească, a redus birurile și dăjdiile, încercând o lărgire a bazei sociale a domniei. Epoca de sfârșit a domniilor pământene se distinge prin organizarea în spirit modern a instituțiilor centrale.

Instaurarea dominației habsburgice în Transilvania

Calea instaurării dominației habsburgice a fost determinată de evenimentele care au urmat înfrângerii turcilor la Viena prin victoria austro-polonă. Liga sfântă la care au participat Statul Papal, Imperiul Habsburgic, Polonia, Veneția și în cele din urmă Rusia, deschide calea penetrației Imperiului Habsburgic în răsărit prin cucerirea Ungariei, în urma luptelor de la Buda (1686) și Mohács (1687).

Odată ajuns stăpân în Ungaria, Imperiul Habsburgic se îndreaptă spre principatul Transilvaniei, un stat de sine stătător, dar sub suzeranitatea otomană. Acest fapt a impus căi diferite de anexare a Transilvaniei.

Imperiul Habsburgic alternează tratativele diplomatice cu presiunea militară, în condițiile în care și Polonia se dovedea un concurent primejdios pentru stăpânirea centrului și sud-estului european. De aceea trimișii imperiali caută să-și atragă adeziunea nobilimii prin propuneri ademenitoare, tratative și discuții interminabile.

În acest timp însă armata pătrunde, sub pretextul pericolului turcesc, tot mai adânc în țară, căutând astfel să convingă pe reprezentanții Transilvaniei de avantajele noii stăpâniri. Prin tratatul de la Blaj (27 octombrie 1687) principatul este obligat să accepte armata imperială, obligații în bani și produse pe care austriecii le impun.

Transilvania, prin același tratat, rămâne încă formal o țară distinctă, cu instituțiile sale, încercând chiar să facă o politică externă proprie. Imperialii impun însă la Sibiu (1688) reprezentanților stărilor privilegiate renunțarea la suzeranitatea otomană și acceptarea protecției imperiale. De acum armata ocupă Bistrița, Baia Mare, Brașovul și alte cetăți, întâmpinând rezistența armată a localnicilor, în special a brașovenilor.

Datorită tratativelor și presiunilor se accepta Diploma Leopoldină (4 decembrie 1691) care va servi drept constituție Transilvaniei. Diploma este un compromis între Imperiul Habsburgic și privilegiații locali, nobilimea, patriciatul săsesc și vârfurile secuiești.

Ea menține o legislație feudală, Tripartitul lui Werboczy, Aprobatele și Compilatele, sistemul religiilor recepte, asuprirea celor mulți și cu deosebire a românilor, care nu se bucurau de drepturile politice. În 1699 prin pacea de la Karlowitz turcii renunțau la Transilvania în favoarea Imperiului Habsburgic. Pentru imperiu se deschide acum perioada organizării și consolidării regimului habsburgic în Transilvania.

Politica externă a Țărilor Române

Înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei a fost și semnalul încercărilor Țărilor Române de a ieși din sistemul otoman. Factorii noștri politici încep lupta de eliberare și se apropie de Imperiul Habsburgic și Polonia ostile Imperiului Otoman. Tratativele cu habsburgii le inițiază Șerban Cantacuzino.

În centrul acestor tratative a stat ideea de independență a țării, libertatea religioasă, respectarea vechilor obiceiuri ale țării; acestea constituind principalele idei ale programului politic de ieșire din sistemul politic otoman.

După moartea lui Șerban Cantacuzino tratativele sunt continuate de Constantin Brâncoveanu fără să ajungă la un rezultat, deoarece imperiul nu a dat garanțiile militare solicitate de Țara Românească. Constantin Brâncoveanu și ceilalți oameni politici după pacea de la Karlowitz, privesc cu încredere alianța cu habsburgii. Era evident că aceștia voiau o înlocuire a dominației otomane cu propria lor stăpânire.

În aceste împrejurări atât Țara Românească cât mai ales Moldova stabilesc raporturi cu Rusia în timpul lui Petru cel Mare. Dimitrie Cantemir încheie chiar o înțelegere la Luck (aprilie 1711). Prin prevederile sale actul a însemnat alianța și ieșirea Moldovei de sub dominația otomană, recunoașterea deplinei suveranități și integrități a Moldovei, domnie ereditară în familia Cantemir. Concepția politică cristalizată în vremea lui Șerban Cantacuzino și Dimitrie Cantemir exprimă ideea independenței Țărilor Române și a domniei autoritare.

Războiul ruso-româno-turc purtat pe teritoriul Moldovei se sfârșește cu înfrângerea de la Stănilești pe Prut (1711). Dimitrie Cantemir este obligat să se refugieze în Rusia la curtea lui Petru cel Mare, unde a continuat prin activitatea lui culturală și politică să sprijine ideea independenței Țărilor Române și a luptei antiotomane. Imperiul Otoman în aceste împrejurări introduce în Moldova și Țara Românească regimul fanariot.


Sursa: Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Țările Române în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea

persoane au considerat acest articol util. Dacă ți-a fost de ajutor, te rog să lași un vot.
%d blogeri au apreciat: