Rezumat Amintiri din copilărie. Comentariu literar


Rezumat Amintiri din copilărie. Comentariu literar

Amintiri din copilărie a fost publicată de Ion Creangă în trei părți în revista „Convorbiri literare”, între anii 1881-1882. Partea a IV-a a văzut lumina tiparului postum, în 1892. Amintirile cuprind povestea copilăriei sau, mai degrabă, spectacolul vârstei fericite. Prin amănunte, copilăria reconstituită a aparținut biografic lui Creangă, prin semnificație este universală, aparține tuturor: „Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de când îi lumea asta și pământul; măcar să zică cine ce-a zice”. Scriitorul oprește timpul omului la ceasul zburdălniciei și al poznelor și-l evocă într-o narațiune al cărei farmec este de neegalat. Copilăria apare ca o epocă de aur, ca un tărâm al bucuriei și al inocenței, fără griji și suspine, în care fantezia completează realitatea, iar jocul este suprema preocupare: „Ce-i pasă copilului, când mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire! Copilul, încălecat pe bățul său, gândește că se află călare pe un cal de cei mai strașnici, pe care aleargă cu voie bună, și-l bate cu biciul și-l strunește cu tot dinadinsul și răcnește la el din toată inima, de-ți ie auzul”.

S-ar putea spune, deci, că în Amintiri din copilărie Ion Creangă zugrăvește copilăria „veselă și nevinovată” și că Nică al lui este „copilul universului”, de pretutindeni și de oricând, în care toți ne regăsim cu nostalgie. Opera stă sub semnul neastâmpăratului băiețesc, al spontaneității, al capacității de a inventa cele mai năstrușnice pozne. Acestei copilării ideale i se oferă un mediu real de existență, un cadru uman și geografic, care este cel al ținutului natal. Satul Humulești este tărâmul de basm al candorii infantile și chiar dacă în realitate – cum dovedesc documentele – era un sat mic cu oameni nevoiași, pentru Creangă este un sat mare, răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului, cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mândre, și mai ales cu oameni harnici și iscusiți și la lucratul pământului, și la făcutul sumanelor, și la tăiatul lemnelor, și la neguțătorie, și la altele. În fiecare capitol, scriitorul are grijă să adauge câteva cuvinte de laudă pentru satul său: „Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești, din târg drept peste apa Neamțului; sat mare și vesel, împărțit în trei părți, care se țin tot de una: Vatra Satului, Delenii și Bejenii.

Din paginile Amintirilor iese cu pregnanță la iveală satul românesc tradițional. Lumea rurală este privită, din interior, de cineva care cunoaște ocupațiile și gesturile oamenilor, tradițiile și obiceiurile lor, care le știe mișcările și, mai ales, le aude vorbele. Ion Creangă cunoaște psihologia oamenilor, raporturile lor în viața socială, superstițiile lor. Prin trăsături, comunitatea descrisă este arhaică, dar apar semnele unor înnoiri. Satul nu este total izolat, are legături de rudenie în alte sate, iar lipsa pământului îi obligă pe oameni să muncească prin alte locuri, să fie cărăuși, să facă negoț la târguri.

Dovada cea mai sigură că lumea se îndreaptă spre anumite schimbări este atenția pe care locuitorii încep s-o acorde învățăturii, efortul lor de a ridica o școală în sat sau de a-și trimite copiii mai departe la alte școli. O făceau cu scopul de a le înlesni mai târziu traiul (aceasta este una dintre cauzele pentru care Smaranda vrea cu tot dinadinsul să-și vadă feciorul preot), dar importantă este capacitatea lor de a se adapta la noile realități sociale.

Povestea Amintiri din copilărie cuprinde un număr relativ mare de personaje, unele memorabile, fără însă ca scriitorul să le acorde un relief deosebit. Ele sunt conturate sumar, prin caracterizarea directă, prin acțiune și prin vorbire. De fapt, personajele sunt vii, devin autentice mai ales când vorbesc. Totuși, Ion Creangă reușește să le schițeze o individualitate și prin alte mijloace, în mod deosebit printr-o știință a detaliului, care îi permite să nuanțeze caracterele. Varietatea firii omenești se observă în mulțimea înfățișărilor umane care apar în opera lui Creangă. Dascăli și preoți, unchi și mătuși, copii și părinți, bătrâni și tineri se prezintă în formele cele mai diverse și mai pitorești.

O figură aparte este Smaranda, mama lui Nică. Fiică de vornic și având frați cu învățătură, ea se trage dintr-un neam bun, iar după felul în care se adresează bărbatului se socotește superioară lui ca putere de înțelegere a lucrurilor și mai sensibilă la înnoiri. Aceasta nu înseamnă că nu-i o exponentă a lumii arhaice în care trăiește, înconjurată de superstiții și crezând în leacuri băbești: „Știa, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care și ea cu adevărat că știa a face multe și mari minunății: alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru și abătea grindina în alte părți, înfigând toporul în pământ afară, dinaintea ușii; […] bătea pământul sau păretele sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: „Na, na!” și îndată-mi trecea durerea…”

Smaranda este individualizată în special prin hărnicia și dragostea ei de mamă, un accent special dobândind dârzenia cu care își urmărește ambiția de a-l vedea pe Nică preot. Pentru aceasta, „mama… era în stare să toarcă-n furcă, și să învăț mai departe. Și tot cihăia mama pe tata să mă mai deie undeva la școală…”

Tenacitatea Smarandei se manifestă cu tărie în discuțiile cu Ștefan a Petrei, pe care vrea să-l facă să-i împărtășească punctul de vedere: „Peste iarnă, mama iar s-a pus pe capul tatei, să mă deie undeva la școală. Dar tata spunea că nu mai are bani de dat pentru mine.

– Lui dascălul Vasile a Vasilicăi îi plăteam numai câte un sorcovăț pe lună. Iar postoronca de dascălul Simeon Fosa din Țuțuieni, numai pentru că vorbește mai în tâlcuri decât alții și sfârcâiește toată ziua la tabac, cere câte trei husăși pe lună; auzi vorbă! Nu face băietul ista atâția husăși, cu straie cu tot, câți am dat eu pentru dânsul până acum!

Când a mai auzit mama și asta, s-a făcut foc:

– Sărmane omule! Dacă nu știi boabă de carte, cum ai să mă înțelegi? Când tragi sorcoveții la musteață, de ce nu te olicăiești atâta?…”

Tatăl lui Nică ar fi vrut ca băiatul să rămână gospodar în sat, de aceea se arată nepăsător față de învățătura, despre care nu are o părere prea bună: „Dacă-ar fi să iasă toți învățați…, n-ar mai ave cine să tragă ciubotele.”

Sunt și alte portrete construite în același stil lupidar și expresiv (fata Irinucăi, Luca Moșneagu), dar cel mai complex dintre toate este portretul lui Nică, pentru că, fiind eroul din Amintiri din copilărie, structura lui ni se dezvăluie treptat și din toate unghiurile posibile.

Universul Amintirilor este atât de puternic dominat de personalitatea lui Nică, încât întâmplările se structurează în jurul aceleiași idei – a frumuseții copilăriei -, fără să intereseze prea mult ordinea desfășurării lor. Compozițional, Ion Creangă nu respectă cu strictețe cronologia evenimentelor. Capitolele I și II pot fi inversate, iar poznele din partea a doua pot fi așezate oricum, succesiunea lor fiind dictată de capriciile memoriei. Nu se poate spune că n-ar exista un fir călăuzitor, dar se observă cu greu, și abia în capitolul al treilea sesizăm că Nică a trecut într-o altă vârstă, că „tigoarea de băiet” a devenit un flăcău care îl lasă pe Trăsnea să doarmă pe hat cu gramatica lui Măcărescu sub nas, iar el se duce „în ciudă la fata popei” din Fălticenii Vechi.

Evocarea copilăriei se face din perspectiva depărtată a maturității. Consecința cea mai izbitoare a acestei perspective este calitatea stilului, vag nostalgic și de o mare căldură sufletească, aparținând unei ființe înțelegătoare, înzestrată cu un limbaj de o uluitoare autenticitate și de o rară savoare lexicală. Ion Creangă se scufundă cu voluptate într-o lume preferată și intim cunoscută, reînviind-o într-un lung și neobosit monolog, în care el însuși apare ca personaj și actor deopotrivă.

Astfel realizată, Amintiri din copilărie rămâne o operă unică în literatura română prin forța cu care a reușit să comunice miracolul copilăriei, prin farmecul neegalat al limbajului și prin umor. Pentru conștiința românească, ea este amintirea copilăriei fiecăruia dintre noi.


Sursa: Limba și literatura română clasa a IX-a, Ministerul Educației, Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu – Rezumat Amintiri din copilărie. Comentariu literar

persoane au considerat acest articol util. Dacă ți-a fost de ajutor, te rog să lași un vot.
%d blogeri au apreciat: